Introducere generală

Fractura de tibie și peroneu (fibulă), cunoscută și drept fractura de gambă, reprezintă ruperea celor două oase lungi ale gambei – tibia (osul mai mare, situat medial) și peroneul sau fibula (osul mai subțire, lateral) – de obicei la nivelul diafizei (porțiunea mijlocie) sau metafizar (spre genunchi sau gleznă). În majoritatea cazurilor, ambele oase se fracturează simultan, deoarece forțele traumatisme care rup tibia (os portanat, care susține greutatea) sunt suficient de mari încât afectează și fibula. Aceasta se numește fractură “bi-os rotund” a gambei.

Acest tip de fractură poate fi extrem de serios, mai ales dacă este deschisă (când osul străpunge pielea) sau instabilă (fragmente multiple). Este o leziune comună în:

• Accidente rutiere violente: impactul direct asupra gambei (de exemplu, într-un accident de mașină, planșa de bord lovește picioarele).
• Accidente sportive de mare energie: fotbaliști (tackling dur la tibie), sporturi de contact, schi (cădere incontrolabilă), motociclism etc. pot produce fracturi “în amnă” la tineri.
• Căderi de la înălțime: aterizarea pe picioare de la o înălțime considerabilă poate fractura tibia și fibula sub forța șocului.
• Alte traumatisme directe: lovituri puternice la gambă, căderea unui obiect greu pe picior, accidente de muncă.

Fractura de tibie-peroneu este o urgență ortopedică, mai ales dacă e deschisă (riscul de infecție) sau dacă compromite vascularizația piciorului. Tratamentul prompt și corect este esențial pentru recuperarea funcției membrului inferior.

În continuare, vom discuta cauzele și factorii de risc ai acestei fracturi, modul de recunoaștere a simptomelor sale, metodele de diagnostic și opțiunile de tratament (de la ghips la intervenții chirurgicale cu tije sau plăci), precum și aspectele privind recuperarea. Tonul va fi unul clar, oferind suport informațional pacienților și familiilor acestora.

Cauze și factori de risc

Cauze comune ale fracturii de tibie și peroneu:

• Accidente de vehicul cu motor: Coliziunile auto sau moto sunt responsabile pentru multe fracturi de gambă la adulții tineri. De exemplu, un motociclist lovit lateral poate suferi fractura ambele oase ale gambei. De asemenea, pietonii loviți de mașini frecvent prezintă fracturi “în arbore” tibie-peroneu (bara de protecție lovește tibia).
• Accidente sportive: Fotbal, rugby, hochei – o coliziune puternică (ex: lovitura directă de crampoane pe tibie în fotbal) poate fractura tibia și fibula. Schiorii pot suferi fracturi prin torsiune când legăturile nu se deschid (mecanism de șurub, tibia cedează).
• Cădere de la înălțime: Persoanele care cad de la câțiva metri și aterizează în picioare pot fractura tibia proximală sau mijlocie prin forțele de compresie și torsionare implicate.
• Accidente industriale/forță directă: de ex. un utilaj care lovește tibia sau un obiect greu care cade pe picior pot rupe ambele oase brusc.
• Traumatisme prin răsucire intensă: la schi sau alte sporturi, o pivotare forțată a piciorului cu corpul fix poate produce fracturi spiralate de tibie.

Factorii de risc:

• Vârsta și sexul: Fracturile de tibie-peroneu apar adesea la tineri (bărbați) prin traumatisme de mare energie și la vârstnici (ambele sexe) prin traumatisme moderate asociate cu fragilitate osoasă (osteoporoza crește riscul ca o cădere simplă să ducă la fractură, deși șoldul e mai predispus decât tibia). Totuși, tibia, fiind un os rezistent, se rupe de obicei la forțe considerabile.
• Ocupatii riscante și sporturi extreme: lucrătorii în construcții (scări, schele), sportivi de performanță la sporturi de contact sau aventură, militarii (parasutism, sărituri) au expunere mai mare la mecanisme de fractură.
• Osteoporoza sau boli osoase: la pacienți cu osteoporoză severă, tibia se poate fractura la traumatisme mai mici (de ex. alunecare pe scări). Alte boli (osteogeneza imperfectă – “boala oaselor de sticlă”, boala Paget) predispun la fracturi la traume neglijabile.
• Echipament de protecție inadecvat: lipsa tibierelor la fotbal, legături nepotrivite la schi, lipsa cizmelor solide la motocros pot accentua riscul de fractură în caz de accident.
• Circulație neadaptată: viteză excesivă la volan sau condusul sub influența alcoolului contribuie indirect la producerea de accidente ce cauzează fracturi.

Simptome

O fractură de tibie și peroneu este, de obicei, dramatică din punct de vedere al manifestărilor:

• Durere intensă imediată: pacientul resimte o durere bruscă, foarte puternică în porțiunea mijlocie sau inferioară a gambei, la momentul traumatismului. Durerea este agravată de orice mișcare a membrului și poate fi însoțită de un sunet de pocnitură auzit la momentul fracturii.
• Deformare vizibilă a gambei: în fracturile complete, gamba apare deformată, cu un unghi anormal (dacă fractura e oblică sau în “trepte”). Există adesea mobilitate anormală la locul fracturii: segmentul de jos al piciorului poate fi deplasat lateral sau poate “atârna” nealiniat. În fracturile fără deplasare mare, deformarea poate fi mai subtilă (umflătură și eventual o angulație mică).
• Umflarea rapidă (edem): gamba se tumefiază repede din cauza sângerării și inflamației la locul fracturii. Pielea devine întinsă și se pot forma echimoze (vânătăi) extinse de-a lungul piciorului.
• Incapacitate totală de a susține greutatea: pacientul nu poate să stea în picioare sau să calce pe piciorul afectat. Chiar și încercarea de a mișca degetele poate accentua durerea. Practic, membrul devine nefuncțional imediat.
• Sunet/freamăt osos: la mișcare (involuntară sau dacă cineva încearcă să mobilizeze piciorul), se poate simți sau auzi un crepitus osos – zgomot de frecare a fragmentelor de os. Acest semn nu se caută intenționat din cauza durerii mari și riscului.
• Fractură deschisă (dacă e cazul): uneori fragmentele osoase pot străpunge pielea – se vede osul la exterior sau o rană profundă cu sângerare abundentă. În fracturile deschise, șocul traumatic este amplificat de pierderea de sânge și riscul de infecție.
• Înlănțuirea membrelor nefirească: dacă ambele oase sunt rupte, piciorul poate avea o mobilitate nenaturală la nivelul gambei (unde normal nu e o articulație). Membrul poate sta într-o poziție anormală (de exemplu, întors spre exterior semnificativ).
• Simptome neurovasculare: Este crucial de observat dacă există amorțeală la laba piciorului sau puls slab/absent la arterele pedioasă sau tibială posterioară. Acestea ar indica o posibilă leziune vasculară sau sindrom de compartiment. Sindromul de compartiment apare când presiunea în lojele musculare crește periculos (de la sângerare/umflare) – semnele includ durere extremă la extensia degetelor, picior rece, tensiune la palparea gambei, amorțeală. Este o urgență chirurgicală (fasciotomie).
• Șoc și reacții generale: datorită durerii intense și eventual pierderii de sânge, pacientul poate fi palid, transpirat, cu puls rapid și senzație de leșin – semne de șoc traumatic/hipovolemic.

Aceste simptome fac destul de clar diagnosticul de fractură. În fracturile incomplete (fisuri) sau doar ale tibiei, simptomele pot fi ceva mai puțin dramatice – durere intensă dar fără deformare majoră, totuși incapacitatea de a călca tot există. Orice suspiciune după un traumatism la gambă trebuie investigată.

Diagnostic

Diagnosticul fracturii de tibie și peroneu implică:

• Evaluare de urgență a membrului: la locul accidentului sau la spital, medicul va examina vizual membrul pentru deformări evidente, răni deschise. Se evaluează rapid pulsul la arterele piciorului și culoarea/temperatura piciorului (pentru circulație), precum și sensibilitatea și mișcarea degetelor (pentru integritatea nervoasă). Dacă fractura este deschisă, se va acoperi steril rana, se va opri sângerarea (presiune, garou dacă e hemoragie masivă) și se vor administra antibiotice și antitetanos, după protocoale, cât mai rapid.
• Imobilizarea provizorie: de fapt parte a tratamentului, se realizează imediat prin atelă sau atele vacuum, pentru a preveni agravarea leziunilor.
• Radiografia de gambă: este investigația de bază. Se face radiografie anteroposterioară și laterală a tibiei, care să includă atât genunchiul cât și glezna (pentru a nu rata o extindere spre articulații). Radiografia confirmă fractura, arată localizarea exactă (treimea medie inferioară a tibiei, etc.), tipul fracturii (transversală, oblică, spirală, comminutivă – cu mai multe fragmente), gradul de deplasare a fragmentelor. De obicei, este clar vizibilă fractura pe radiografie datorită separației fragmentelor.
• Radiografii adiționale: uneori, se fac radiografii ale articulațiilor adiacente (genunchi, gleznă) în detaliu dacă se suspectează fracturi asociate (ex: fractură de platou tibial sau de pilon tibial la gleznă).
• Tomografie computerizată (CT): poate fi utilă pre-operator pentru planificare, mai ales în fracturile articulare (dacă fractura se extinde în gleznă sau genunchi). De exemplu, fracturile distal tibiale (pilon tibial) au adesea indicație de CT pentru a vedea fragmentarea suprafeței articulare înainte de operație.
• Ecografie Doppler/Angiografie: dacă pulsul nu e detectat sau există suspiciune de leziune arterială (de ex., paliditate, fractură foarte proximală aproape de genunchi unde artera poplitee e aproape), se va evalua vascularizația. Inițial se poate face ecografie Doppler pentru a vedea fluxul, iar la nevoie, o angiografie CT urgentă. Leziunea vasculară la fractura de tibie e rară, mai ales comparativ cu fractura de femur, dar trebuie exclusă.
• Analize de sânge: la pacienții cu fracturi severe deschise, se fac analize (hemoleucă pentru a vedea gradul de anemie din sângerare, grup sangvin etc.). De asemenea, se începe profilaxia antitetanică și antibiotică dacă fractura e deschisă (nu e diagnostic, ci tratament, dar menționăm).
• Examinare clinică completă: se verifică tot membrul, uneori fracturile de tibie pot fi asociate cu leziuni ligamentare la genunchi sau gleznă (ex: fractura “terrible triad” a genunchiului – fractură de tibie prox + lezare de ligamente). Se evaluează integritatea rotulei, a lig. colaterale, a maleolelor.

Odată confirmat diagnosticul radiologic, fracturile de tibie sunt deseori clasificate în funcție de model (transvers, oblic, spiral, segmentar, comminutiv) și dacă sunt deschise (Gustilo-Anderson clasifică gradul de deschidere). De asemenea, se notează dacă fractura e distală, mijlocie sau proximală, și starea părților moi (ceea ce influențează tratamentul).

Tratament (conservator și/sau chirurgical)

Tratamentul fracturii de tibie și peroneu are scopul de a realinia corect oasele și de a menține alinierea până la vindecare, restabilind în același timp funcția membrului. Datorită rolului de suport al greutății al tibiei, majoritatea fracturilor de tibie cu deplasare se tratează chirurgical pentru rezultate optime. Totuși, există situații unde tratamentul ortopedic poate fi aplicat. Vom detalia opțiunile:

Tratament de urgență (în primele ore):

• Stabilizare și reducere provizorie: Dacă fractura este foarte deplasată, urgent (chiar la locul accidentului sau la spital) se va face o reducere în urgență manuală, sub analgezie, pentru a repoziționa cât de cât fragmentele – reducerea poate îmbunătăți circulația la picior și scade tensiunea pe piele (mai ales dacă e fractură deschisă sau fragmentul proemina sub piele).
• Imobilizare temporară: Aplicarea unei atele gipsate sau atelă de tracțiune pentru a ține fragmentele în poziție și a reduce durerea până la decizia finală de tratament.
• Profilaxie tetanos și antibiotice (dacă fractură deschisă): administrare de antitetanos și antibiotice cu spectru pe germeni de piele imediat, conform protocoalelor.
• Tratarea șocului: reechilibrare cu fluide dacă pacientul e instabil, analgezie adecvată (opiacee IV) pentru durere etc.

Tratament ortopedic (conservator):
Acesta implică alinierea fracturii și imobilizare în aparat gipsat până la vindecare. Se poate aplica în următoarele situații:

• Fracturi fără deplasare sau cu deplasare minimă (mai ales fracturi incomplete, de exemplu o fractură de fibulă plus fisură de tibie).
• Fracturi la copii (copiii se vindecă repede și au o capacitate de remodelare osoasă mare, deci se preferă ghipsul de multe ori).
• Pacienți cu contraindicație majoră de chirurgie (risc operator foarte mare).
• Zone fracturate unde aplicarea ghipsului va putea menține alinierea (de ex., fractură distală tibie/peroneu la loc, s-a făcut reducere și a intrat bine).

Imobilizarea se face de obicei în:

• Ghips femuro-podal (cruro-pedios): un ghips care pornește de la partea superioară a coapsei, peste genunchi (genunchiul de obicei puțin flectat ~10-15°) și coboară până la degete, ținând glezna la ~90°. Genunchiul se prinde ca să prevină rotația. Aceasta se folosește la fracturile diafizare.
• Tracțiune osoasă: în unele cazuri (de ex., pacientul nepotrivit pentru op, fractură foarte instabilă unde ghipsul direct nu e suficient), se poate opta pentru a ține piciorul în tracțiune într-un cadru (se introduce un șurub prin calcaneu sau tibie proximală și se atârnă greutăți) timp de câteva săptămâni, urmat de ghips.

Durata în ghips e lungă: pentru tibie, minim 10-12 săptămâni, uneori 3-4 luni, cu controale radiografice regulate (la 2, 4, 6, 8 săpt). Pacientul de obicei nu are voie să calce (sprijin zero) cel puțin primele 6-8 săptămâni, eventual apoi sprijin parțial dacă se vede calus. Ghipsul poate fi schimbat la ~4 săpt pentru că piciorul se dezumflă. Complicații posibile includ: consolidare vicioasă (dacă fragmentele se deplasează în ghips), articulații înțepenite (gleznă, genunchi), atrofie musculară severă, tromboză venoasă (se face profilaxie antitrombotică oricum).

De fapt, în zilele noastre, tratamentul chirurgical a devenit standardul pentru majoritatea fracturilor de tibie (în special la adult). Motive: asigură aliniere mai precisă, permite recuperare mai rapidă (poți mobiliza articulațiile și uneori chiar sprijin timpuriu).

Tratament chirurgical: Opțiunile includ:

• Osteosinteză cu tijă intramedulară centromedulară: Aceasta este metoda de elecție pentru majoritatea fracturilor tibiale diafizare. Se efectuează de obicei minim invaziv: sub anestezie, se face o incizie mică la genunchi (patelară sau infrapatelară), se intră cu un tijă metalică flexibilă în canalul medular al tibiei, se manipulează fractura sub control radiologic aliniind-o și se trece tija prin focarul de fractură. Apoi se blochează cu șuruburi la ambele capete (proximal și distal) pentru a fixa fragmentele. Tija intramedulară (de obicei titan sau oțel) asigură stabilitate internă. Peroneul, de obicei, nu necesită fixare separată (dacă tibia e stabilizată corect, fibula, nefiind portanta, nu se operează decât dacă fractura e la extremități).
  • Avantaje: pacientul poate adesea începe sprijin parțial devreme (în 2-4 săpt, uneori imediat cu greutate mică), genunchiul și glezna rămân libere deci mobilizare articulară precoce. Consolidare cu tija în medie 4-6 luni, dar reabilitarea e mult mai ușoară decât cu ghips. Tija poate fi lăsată pe termen nedeterminat sau scoasă după 1-2 ani dacă pacientul dorește (nu e obligatoriu).
• Osteosinteză cu placă și șuruburi: Unele fracturi (de exemplu, fracturi proximale sau distale aproape de articulație) se pretează mai bine la fixare cu placă (căci tija nu controlează perfect fragmentele articulare). Se realizează incizie, expunere fractură, realiniere și fixare cu o placă metalică conturată pe tibie și fixată cu șuruburi blocante. Aceasta e frecvent folosită la fracturi ce implică suprafața articulară a genunchiului (platoul tibial) sau a gleznei (pilonul tibial). Pentru diafiză, tija e preferată, dar placa e opțiune dacă tija nu e posibilă (ex fractură prea aproape de genunchi).
  • Plăcile necesită în general evitarea sprijinului până la consolidare (cam 3 luni), deși plăcile moderne blocante permit uneori încărcare parțială mai devreme. Pacientul poartă o orteză externă deseori pentru protecție, și mobilizează articulațiile libere.
• Fixator extern: În fracturile deschise grave, se optează inițial pentru fixare cu fixator extern (tije prin os conectate la o bară exterioară) ca stabilizare provizorie (principiul damage control). După ce infecția e prevenită și țesuturile moi se vindecă, se poate ulterior converti la tija internă sau placa. La unii pacienți fixatorul extern poate fi lăsat până la vindecare (dar riscul de infecție prin șuruburi e considerabil pe termen lung).
• Tratament al fibulei: de obicei, dacă tibia e fixată cu tija, fractura de fibulă nu se fixează (doar se lasă să se vindece singură). Dacă fractura tibiei e distală și fibula e fracturată aproape de gleznă, se fixează fibula cu placă pentru a ajuta alinierea gleznei. La fracturi proximale (cap fibula) – rar se intervine direct, doar dacă e asociată cu luxație la genunchi.

Complicații ce pot necesita intervenții specializate:

• Sindrom de compartiment acut: în primele ore după fractură, dacă apare, se face rapid fasciotomie (incizii care deschid compartimentele pentru a elibera presiunea).
• Leziuni vasculare: necesită reparare microchirurgicală de urgență.
• Leziuni ale nervului peronier comun: pot apărea în fracturile proximale care afectează zona capului fibulei (peronierul trece acolo). Dacă pacientul are “drop foot” (nu poate ridica laba), se urmărește – recuperarea spontană e posibilă, altfel mai târziu stimulatoare/orteze.

După fixare chirurgicală, se face profilaxie anticoagulantă (tromboză e un risc mare la fracturi de membru inferior). Pacientul începe kinetoterapia (mișcare articulații, mers cu cadru/cârje fără sprijin complet).

Recuperare

Recuperarea după o fractură de tibie și peroneu este un proces îndelungat, ce implică vindecarea osoasă, recuperarea forței și mobilității și revenirea treptată la mers. Iată cum decurge de obicei:

• Perioada de imobilizare inițială / restricție de sprijin: Indiferent dacă fractura a fost operată sau nu, în primele săptămâni pacientul nu are voie să pună greutate pe piciorul afectat. Dacă tratamentul e conservator în ghips, sprijinul e complet interzis până la confirmarea începerii consolidării (de obicei 6-8 săptămâni). Dacă s-a pus o tijă intramedulară, uneori se permite sprijin parțial mai devreme (ex: 10-15 kg atins pe picior în mers cu cârje de la 2 săpt), dar sprijinul complet tot se amână ~6 săptămâni sau conform indicației medicului. Pacientul se deplasează cu cârje sau cadru. Mușchii coapsei și gambei pot începe să se atrofieze din lipsa încărcării.
• Îngrijirea părților moi: Dacă a existat o plagă (fractură deschisă sau incizie chirurgicală), se monitorizează vindecarea acesteia. Firele chirurgicale se scot la ~2 săptămâni. Pacientul cu fixare internă poate purta o atelă gipsată temporară sau orteză pentru confort câteva săpt, dar de obicei e stimulat să miște liber articulațiile.
• Control radiologic și sprijin gradat: La ~6 săptămâni se face radiografie de control. Dacă se vede calus (pod de os nou) și medicul consideră adecvat, se poate începe sprijin parțial (de ex: 30-50% din greutate) pe piciorul fracturat, progresând cu ajutorul cârjelor. Kinetoterapeutul instruiește pacientul cum să transfere treptat greutatea (de ex, punând mai multă presiune pe picior la fiecare pas).
• Îndepărtarea imobilizării (dacă a existat ghips): Pentru tratament conservator, ghipsul complet poate fi schimbat cu o orteză detașabilă la ~8 săpt dacă radiografia arată consolidare în curs. Se începe mobilizarea gleznei și genunchiului, care probabil sunt rigide după atâta imobilizare.
• Kinetoterapie pentru mobilitate și forță: Un aspect critic. Articulația gleznei și genunchiului trebuiesc recăpătate treptat. Exerciții:
  • Glezna: inițial mobilizări pasive (fizioterapeutul rotește și flexează glezna). Apoi active: rotiri de gleznă, flexie-extensie repetată (litera alfabet făcută cu degetul mare în aer). Dacă există rigiditate majoră (mai ales după ghips lung), se pot face băi calde la gleznă, stretching.
  • Genunchiul: flexii-extensii graduale (cățărare cu călcâiul pe perete din poziție culcat), exerciții pe bicicleta ergonomică (fără rezistență).
  • Musculatura gambei și coapsei: contracții izometrice (strângere de cvadriceps, de gambă), ridicări de picior întins (ședința, ridică membrul în aer dacă poate – la început greu), folosire de bandă elastică pentru a recăpăta forța treptat.
  • Exerciții de sprijin progresiv: punerea de greutate controlată – de exemplu, stând în picioare între paralele la kineto și transferând greutatea înainte-înapoi între picioare.
• Creșterea treptată a sprijinului și mersul cu sprijin complet: Radiografia de ~3 luni (12 săpt) arată de obicei consolidare suficientă la un adult (poate continua până la 4-5 luni complet, dar la 3 luni e de regulă stabil). Atunci medicul poate da voie la sprijin total. Pacientul începe cu mersul cu două cârje punând toată greutatea (fără durere mare), apoi reduce la o singură cârjă sau baston.
• Reînvățarea mersului normal: După săptămâni/luni de nefolosire, mersul e șchiopătat inițial. Kinetoterapeutul ajută la corectarea șchiopătării: exerciții de echilibru (stat pe un picior – la început cu sprijin, apoi independent; folositul unei plăci de balans). Mușchii atrofiați (cvadriceps, triceps sural) se tonifică prin exerciții: ghemuiri parțiale (genuflexiuni mici), ridicări pe vârfuri (lucru pe gambă) – initial cu sprijin, ulterior liber.
• Înlăturarea dispozitivelor: Dacă s-a folosit fixator extern, la ~3 luni se scoate. Dacă a fost tija intramedulară, de obicei se lasă 1-2 ani și se poate scoate electiv (nu e obligatoriu). Plăcile nu se scot decât dacă deranjează.
• Durata totală de recuperare: O consolidare completă poate fi la 4-6 luni. Însă, pentru revenirea la un mers normal, fără sprijin, de obicei ~4 luni. Pentru activități intense (alergare, sport) pot fi necesare 6-9 luni în funcție de gravitatea fracturii și reabilitarea pacientului. Bineînțeles, fracturile complicate pot lăsa sechele (diformitate ușoară, scurtarea membrului cu câțiva milimetri – uneori necesar un branț).
• Complicații de urmărit în recuperare:
  • Sindrom de compartiment tardiv/fibroza: rar, dacă n-a fost recunoscut acut, pot rămâne cicatrici musculare -> pacientul nu poate ridica degetele (necesită fizioterapie suplimentară sau chiar intervenții tardive).
  • Infecția osteo (dacă fractura a fost deschisă): vindecare greoaie, drene, antibiotice prelungite, uneori intervenții repetate – prelungește mult recuperarea.
  • Calus vicios: dacă osul s-a prins strâmb (de ex., unghi de câteva grade) – corpul se poate adapta, dar unghiul mare poate necesita corecție chirurgicală tardivă (osteotomie de corecție).
  • Redoare glezna/genunchi: în caz de imobilizare lungă, perseverentă kinetoterapie – uneori necesar mobilizare sub anestezie sau intervenții artroscopice pentru a l release dacă sunt aderențe.
  • Diferență de lungime: fracturile cominutive pot duce la scurtarea tibiei cu 0.5-1 cm. Dacă e sub 1 cm, corpul compensează de obicei; la >1.5 cm, eventual talonet (branț) la pantoful acelui picior.

Revenirea la activități zilnice:

• Conducerea mașinii: posibilă când pacientul poate pune brusc frână fără durere – deci când sprijinul este permis complet și reacția e bună. Cel puțin la 3-4 luni.
• Mersul normal: așteptat la ~4 luni, deși pot persista discret șchiopătat la mers rapid inițial.
• Urcatul și coborâtul scărilor fără dificultăți: necesită forță musculară bună – probabil ~4-5 luni.
• Munca: sedentară (birou) – poate fi reluată relativ repede, dacă se poate sta cu piciorul ridicat și sprijinit. Munca fizică – abia după recuperare completă (6 luni sau mai mult).
• Sportul: înotul poate fi posibil mai devreme (după ce se vindecă plăgile și fractura e consolidată parțial, deci ~3 luni, cu acordul medicului). Alergarea ușoară – ~5-6 luni. Sporturi de contact – >6 luni, totdeauna cu confirmare radiologică că fractura e bine vindecată și mușchii recuperați.

Cu perseverență, majoritatea pacienților recuperează funcțional membrul inferior fracturat. Este important, mai ales la tineri, să se investească în kinetoterapie intens, pentru a minimiza diferențele între picioare după vindecare. De asemenea, purtarea dispozitivelor de protecție (tibiere, cizme moto etc.) poate preveni astfel de fracturi, deci se va insista pe prevenție după recuperare.

Întrebări frecvente

• Cât durează până se vindecă complet o fractură de tibie și peroneu?
  Vindecarea osoasă completă durează în medie 3-4 luni la un adult sănătos, pentru ca osul tibiei să devină suficient de solid. Cu toate acestea, procesul de recuperare funcțională continuă și după consolidarea osoasă. La ~6 săptămâni se formează calus primar, la ~3 luni tibia este, de obicei, unită radiologic, iar la 4-6 luni osul se remodelează și se întărește. La copii, vindecarea e mai rapidă (poate 2-3 luni). Factori precum vârsta înaintată, fumatul sau fracturile severe pot prelungi vindecarea la 5-6 luni. În plus, musculatura și articulațiile mai au nevoie de timp după ce osul s-a prins, deci recuperarea completă (putere, mobilitate) poate ajunge la 6-9 luni post-accident.
• Va trebui să am o tijă sau placă în picior pentru totdeauna?
  Dispozitivele interne (tije, plăci, șuruburi) pot fi lăsate pe termen nelimitat dacă nu cauzează probleme. În general, nu este obligatoriu să fie scoase. Mulți pacienți trăiesc bine cu tija intramedulară permanent. Totuși, există situații în care se recomandă extragerea: la pacienți tineri, după 1-2 ani, dacă tija sau placa deranjează (de exemplu, șuruburile se simt sub piele, limitează un tendon sau placa cauzează iritație), se poate face o operație de extragere a materialului (după ce fractura e complet vindecată). La tibie, uneori tija intramedulară se scoate pentru că poate cauza dureri la genunchi (prin poziția șuruburilor proximale). Plăcile se scot și ele dacă dau disconfort (de ex. placa fibulei la gleznă deranjează cu pantoful). Decizia e personalizată: dacă nu simți nimic și nu e risc (copiii în creștere e musai să se scoată după consolidare pentru a nu afecta osul în creștere), poți ține materialele toată viața.
• După cât timp voi putea să calc din nou pe picior?
  Depinde de tratament. Fără operație (ghips): în general, nu vei avea voie să calci ~10-12 săptămâni. Practic, până radiografia arată un punte de calus substanțial (de regulă la 3 luni, se începe sprijinul). Cu operație (tijă intramedulară): adesea se permite sprijin parțial devreme, uneori imediat ~20% greutate sau după 2 săptămâni, crescând treptat. Sprijinul complet (fără cârje) tot nu se face până pe la 8-10 săptămâni minim, chiar cu tija, pentru a nu stresa fractura. Medicul îți va da un protocol: de exemplu, primele 6 săpt fără sprijin (doar atins ușor solul pentru echilibru), apoi următoarele 4 săpt cu sprijin 50% (folosind cârje), și eventual renunțarea la cârje la 3 luni. Fiecare caz variază – dacă fractura e foarte stabil fixată, unii medici îți permit călcare parțială de la 2 săpt.
• Există riscul să rămân cu piciorul mai scurt după fractură?
  Este posibil, mai ales în fracturile foarte grave. Chirurgii încearcă să alinieze corect lungimea tibiei la fixare, dar uneori fracturile cominutive vindecate conservator pot duce la scurtare – fragmentele se angulează și suprapun puțin, scăzând lungimea. O scurtare mică (5-10 mm) este relativ comună și adesea nu provoacă simptome notabile (corpul compensează prin orientarea bazinului). O scurtare mai mare (>15-20 mm) poate cauza șchiopătat și dureri de spate în timp; într-un asemenea caz, se pot folosi talonete/înălțătoare în pantoful piciorului mai scurt pentru compensare. În situații extreme, se pot face proceduri chirurgicale de alungire (cum e fixatorul Ilizarov, dar rar necesar dacă fractura a fost tratată corect inițial). Deci, un mic risc există, dar majoritatea pacienților nu rămân cu diferențe notabile, mai ales dacă fractura a fost redusa anatomic. Orice discrepanță de lungime se va evalua după consolidare și se vor lua măsurile adecvate (de cele mai multe ori, un branț ortopedic e suficient pentru diferențe mici).
• Voi putea face sport din nou cu aceeași capacitate?
  După consolidare și recuperare completă, mulți pacienți revin la sport și activități anterioare. Dacă fractura s-a vindecat fără complicații și mușchii sunt reantrenați, nu ar trebui să existe limitări majore. Totuși, e posibil să treacă 6-9 luni până te simți în forma de dinainte. Sporturile cu alergare, sărituri sau contact intens pot fi reluate, dar gradual. E posibil la început să simți o oarecare rigiditate la gleznă sau slăbiciune la mușchiul gambei – acestea se ameliorează cu antrenament. Dacă ai tija în picior, nu e neapărat o problemă pentru sport; mulți atleți au revenit la competiții cu tije intramedulare (de ex. fotbaliști celebri). Important e să ai acceptul medicului (să fii complet vindecat) și să nu resimți durere la efort. Poate vei avea nevoie inițial de susținere (orteză ușoară la gleznă, de exemplu, sau încălțăminte cu amortizare bună). Cu voință și reabilitare temeinică, sunt șanse mari să-ți reiei hobby-urile sportive aproape la nivelul anterior.