Introducere generală

Fractura proximală de humerus este o ruptură a osului humerus (osul brațului) în regiunea sa superioară, aproape de umăr. Mai precis, se referă la fracturile care apar la nivelul capului humeral, gâtului chirurgical sau anatomic al humerusului, tuberozităților (proeminențele osoase unde se prind tendoanele rotatorilor) și partea superioară a diafizei humerale. Această fractură este comună în special la două categorii de vârstă:

• Vârstnici cu osteoporoză: unde mecanismul tipic este o cădere pe braț sau pe cot, de la nivelul solului. Humerusul fragil cedează la nivelul proximal (gâtul chirurgical). Fractura proximală de humerus este, alături de fractura de șold și vertebrală, una dintre fracturile de fragilitate frecvente la vârstnici.
• Adulți tineri (traumatisme puternice): de exemplu, accidente rutiere, sportive (căderi de la bicicletă, accidente la schi) sau lovituri directe, pot produce fracturi complexe de humerus proximal.

Aceste fracturi pot fi fără deplasare sau cu deplasare (fragmentele osoase sunt mișcate din poziția normală). Uneori humerusul se poate rupe în mai multe fragmente (fractură cominutivă), iar în cazuri severe poate fi asociată și cu luxația umărului (capul humeral ieșit din articulație). Gradul de severitate influențează tratamentul – fracturile simple deseori se tratează nechirurgical, pe când cele deplasate pot necesita intervenție.

Tonul acestui articol este unul informativ și empatic: vom explica pe înțelesul pacienților cauzele fracturii de umăr, simptomele ce apar, modul în care medicul pune diagnosticul și opțiunile de tratament (de la imobilizare la operații), precum și perioada de recuperare necesară pentru a recăpăta funcția brațului.

Cauze și factori de risc

Cauzele fracturii proximale de humerus includ:

• Căderi pe braț întins sau cot: Este mecanismul cel mai întâlnit, mai ales la vârstnici. De exemplu, un vârstnic se împiedică și cade cu mâna întinsă în față – forța se transmite prin antebraț la umăr, fracturând humerusul în apropierea capului. Alternativ, o cădere direct pe umăr (de pe scări, din pat) poate de asemenea fractura humerusul proximal.
• Traumatisme puternice (energie mare): Accidentele auto sau de motocicletă pot cauza fracturi complexe. La fel, căderea de la înălțime sau accidente la schi, snowboard, alpinism. În astfel de cazuri, fractura poate fi asociată cu alte leziuni (dislocarea umărului, fracturi de coaste etc.).
• Contracții musculare violente: Rareori, o fractură de humerus proximal poate apărea în contextul unei contracții musculare extrem de puternice – de exemplu, în convulsii epileptice sau electroșocuri, mușchii rotatori pot rupe părți din humerus (de obicei tuberozitățile). Acesta e un mecanism atipic, dar posibil.
• Traumatisme sportive directe: Lovituri în umăr (ex: un tackling dur la fotbal american, o ciocnire la handbal) pot determina fractura, mai ales dacă umărul era într-o poziție vulnerabilă.

Factorii de risc:

• Osteoporoza: Asemenea altor fracturi discutate, osteoporoza joacă un rol major la fracturile de humerus proximal la vârstnici. Oasele slăbite cedează la traumatisme relativ mici. Femeile peste 65-70 ani sunt în grupul cu risc cel mai mare. Adesea fractura de humerus poate fi prima manifestare a osteoporozei (după fracturile de radius distal).
• Vârsta înaintată: Pe lângă osteoporoză, vârstnicii au un risc crescut de cădere (din cauza problemelor de echilibru, vedere, medicamente, etc.), deci riscul combinat rezultă în fracturi.
• Sexul feminin: Femeile sunt mai des afectate decât bărbații la vârstă înaintată, din cauza incidenței crescute a osteoporozei.
• Istoric de căderi sau probleme neuromusculare: Persoanele care au suferit multiple căderi, au dificultăți de mers, suferă de neuropatii periferice, Parkinson, AVC etc., au risc mai mare de fractură de umăr prin cădere.
• Activități ce implică risc de traumă la umăr: sportivii de performanță (ciclism, sporturi de contact, echitație), constructorii care lucrează la înălțime sau orice persoană expusă la potențiale lovituri de umăr au risc mai mare.
• Os patologic: extrem de rar, un cancer osos primar sau metastazat în humerus poate slăbi osul (humerusul proximal e un loc posibil de metastaze din sân, plămân) – astfel fractura apare la traumatisme minime. În acest caz se numește fractură patologică.

Simptome

Fractura humerusului proximal se manifestă imediat prin semne și simptome clare, legate de umăr:

• Durere intensă la umăr: Este adesea un simptom dominant. Durerea apare brusc după traumatism și este localizată în regiunea umărului, partea superioară a brațului. Poate radia spre claviculă sau spre brațul inferior, dar punctul central este la umăr. Durerea se agravează la orice mișcare a brațului.
• Imposibilitatea de a mișca brațul (impotență funcțională): Pacientul nu poate ridica sau roti brațul de partea afectată. Chiar și încercarea de a flexa cotul poate accentua durerea. Brațul atârnă inert pe lângă corp, iar pacientul îl susține adesea cu cealaltă mână pentru a-și ușura durerea.
• Umflătură și vânătaie (hematom): În zona umărului se dezvoltă rapid tumefacție (umflare) din cauza sângerării interne. În câteva zile, poate apărea un hematom extins, care la fracturile de humerus este adesea impresionant: sângele se poate scurge între planuri și poate face vânătaia să coboare spre piept sau spre cot (poți vedea tot brațul învinețit după 2-3 zile, ceea ce e normal pentru o fractură severă).
• Deformare vizibilă: Uneori, dacă fractura este deplasată, se poate observa că conturul normal al umărului e modificat. Umărul poate părea turtit lateral sau unghiulat nefiresc. Totuși, nu e la fel de evident ca o dislocare (unde se vede capul humeral ieșit). Poate fi percepută la palpare o discontinuitate pe os – de exemplu, dacă fractura e la gâtul humeral, se poate simți capul humeral separat de restul osului (atenție: nu se insistă la palpare din cauza durerii).
• Scurtarea brațului și poziție anormală: Dacă fragmentele sunt deplasate, mușchii (în special mușchiul pectoral și deltoid) pot trage fragmentele, determinând scurtarea brațului afectat sau rotirea externă/internă a acestuia anormală. De exemplu, în fracturile cu deplasare ale gâtului chirurgical, brațul poate sta ușor rotat extern și pare mai scurt comparativ cu celălalt.
• Crepitații osoase: Mișcarea brațului (sau la palpare) poate produce senzație sau sunet de frecare osoasă (crepitație) – este însă foarte dureros, așa că nu se caută deliberat acest semn.
• Simptome neurologice posibile: Humerusul proximal e aproape de plexul brahial și de nervul axilar. Dacă fractura lezează nervul axilar, pacientul poate avea amorțeală la nivelul epoleților (partea laterală-superioară a umărului) sau slăbiciune la ridicarea brațului (deltoid afectat). În fracturile distale (la nivelul nervului radial), se poate vedea eventual “mâna căzută” (dificultate în extensia încheieturii), dar în fracturile proximale directe, e mai rar; cu toate acestea, se evaluează sensibilitatea peste mușchiul deltoid pentru nervul axilar.

Notă: Uneori fracturile proximale de humerus pot fi confundate inițial cu o luxație de umăr, datorită dificultății de mișcare și durerii. Însă, în luxație, conturul umărului e mult modificat (umărul pare “gol” lateral, cu o protuberanță în față sau spate), iar pacientul poate avea o poziție tipică (brațul ușor depărtat și sprijinit). În fractură, brațul stă mai degrabă lipit de corp, iar conturul e mai normal. Diagnosticul final îl confirmă radiografia.

Diagnostic

Diagnosticul fracturii de humerus proximal se bazează pe examinare clinică și investigații imagistice:

• Examen clinic: medicul va verifica semnele clinice – deformare, echimoze, puncte de sensibilitate maximă (de obicei la nivelul părții superioare a brațului). Se acordă atenție palpării pulsului la artera brahială și radială (pentru a verifica circulația la braț și mână) și evaluării funcției nervoase: se testează sensibilitatea pe zona “insignei militare” (partea laterală a umărului – pentru nervul axilar) și mișcările mâinii (extensia încheieturii și degetelor – nerv radial, etc.), deși în fracturile proximale, leziunile nervoase majore sunt mai rare. Brațul este sprijinit de medic cu grijă, căci durerea la orice mișcare e intensă.
• Radiografia umărului: confirmă diagnosticul. Se fac de regulă două incidențe: antero-posterioară (AP) a umărului și incidența scapulară Y (o radiografie specială prin scapulă). Radiografia arată localizarea fracturii (la nivelul gâtului chirurgical al humerusului, tuberozității mari, etc.), numărul fragmentelor (de exemplu, există clasificarea Neer care împarte fracturile humerusului proximal în funcție de numărul de fragmente separate: 2-fragmente, 3-fragmente, 4-fragmente) și gradul de deplasare al acestora.
• Radiografie toracică/cot (dacă e cazul): la traumatisme mari, se pot face radiografii de torace (pentru a vedea dacă coastele sau clavicula au suferit fracturi asociate) sau la cot/diafiză humerală, pentru a verifica dacă fractura se extinde mai jos.
• Tomografie computerizată (CT): este utilă mai ales în fracturile complexe, cominutive, pentru planul operator. CT-ul oferă imagini detaliate ale capului humeral – de exemplu, dacă e fractură cu impresiune la nivelul capului sau fractură articulară, CT-ul ajută la vizualizarea fragmentelor și la decizia de fixare vs protezare. În fracturile simple necomplicate, de obicei CT-ul nu e necesar.
• Ecografie sau RMN pentru părțile moi: nu sunt de primă intenție la diagnostic acut, dar pot fi folosite ulterior. De exemplu, o fractură de tuberozitate mare a humerusului poate fi asociată cu leziune de tendon de coafă rotatorie (RMN la distanță dacă umărul rămâne cu limitare de mișcare suspectă). În cazuri de dubiu (ex: pacient foarte dureros dar radiografie fără fractură clară – rar la proximalul humerusului), un RMN poate depista fracturi ascunse sau contuzii osoase.
• Evaluarea stării generale: la vârstnici se verifică și condițiile generale (pot avea nevoie de screening de osteoporoză, investigații cardiace înainte de eventuală anestezie dacă se operează etc.).

Pe baza radiografiei, medicul ortoped va clasifica fractura (cât de multe fragmente, deplasare, dacă implică capul humeral), ceea ce ghidează tratamentul:

• Fracturile fără deplasare sau minim deplasate (fragmentele sunt la locul lor sau deviate sub 1 cm/45°) sunt de obicei tratate conservator.
• Fracturile deplasate (fragmentele separate) sau cu mai multe fragmente (3-4) pot necesita intervenție chirurgicală.

Tratament (conservator și/sau chirurgical)

Tratamentul fracturii proximale de humerus depinde de severitatea fracturii (cât de fragmentată și deplasată este), de vârsta și nivelul de activitate al pacientului, precum și de mâna dominantă. Scopul este vindecarea osului într-o poziție cât mai anatomică, păstrând funcția umărului – adică să permită ulterior ridicarea brațului peste cap, rotațiile etc.

Tratament conservator (nechirurgical): Se aplică fracturilor fără deplasare sau cu deplasări minime, precum și multor fracturi la pacienți vârstnici cu risc chirurgical crescut. Pașii includ:

• Imobilizare în bandaj/orteză: Brațul este imobilizat într-un bandaj tip Desault (brațul lipit de torace cu bandaje, cotul flectat 90°) sau mai frecvent într-o eșarfă/orteză de umăr (sling) cu suport pentru antebraț. Scopul e să țină fragmentele în poziție și să permită începutul formării calusului. Imobilizarea strictă durează de regulă 2 săptămâni, uneori până la 3 săptămâni la vârstnici, dar nu mult mai mult deoarece există risc de rigiditate de umăr (capsulită adezivă). În acest timp, pacientul menține brațul la piept și îndepărtează bandajul doar pentru igienă sau exerciții ușoare de cot/degete.
• Medicație și îngrijire: durerea e pronunțată la început, deci se administrează analgezice (AINS, paracetamol, eventual opioide ușoare primele zile). Aplicațiile reci locale pot ajuta la umflare și durere în primele zile. Pacientul e sfătuit să miște periodic degetele, încheietura mâinii și cotul (cotul dacă nu e imobilizat complet) pentru a preveni anchilozarea acelor articulații și edemul.
• Radiografii de control: se face de obicei la ~1 săptămână o radiografie pentru a verifica menținerea alinierii (unele fracturi inițial nedepalsate se pot deplasa ulterior). Dacă totul e bine, se continuă conservator. Alt control se face la ~3-4 săptămâni, evaluând formarea calusului.
• Mobilizare pasivă timpurie: Un aspect critic al tratamentului nechirurgical al umărului este prevenirea umărului înghețat. Astfel, la aproximativ 2 săptămâni (când durerea acută cedează), medicul poate recomanda îndepărtarea eșarfei pentru scurte perioade și începerea mișcărilor pasive ale umărului: de exemplu, aplecarea pacientului înainte și lăsarea brațului fracturat să atârne și pendularea ușoară (exerciții Codman) – aceste mișcări folosesc gravitația și mișcarea corpului pentru a mobiliza umărul fără efort muscular al acelui braț. Tot acum se pot face exerciții isometrice (contractarea ușoară a mușchilor umărului fără a mișca brațul, pentru a menține tonusul).
• Reabilitare activă: După ~4 săptămâni, odată ce radiografia arată semne de vindecare, se începe mișcarea activă asistată a umărului – pacientul, cu ajutorul mâinii opuse sau al kinetoterapeutului, începe să ridice brațul înainte (flexie) și lateral (abducție) cât permite durerea. Treptat se cresc unghiurile de mobilitate. La 6 săptămâni, osul de obicei e suficient de consolidat pentru a trece la exerciții active (fără asistență) de ridicare a brațului, rotații externe (cu ajutor la început). Nu se ridică greutăți cu brațul fracturat în primele 6-8 săptămâni, doar mișcări fără rezistență.
• Durata de vindecare: la ~6 săptămâni fractura e de obicei unită (consolidare clinică, poate partial radiologică). Între 6 și 12 săptămâni se câștigă mobilitatea. Peste 3 luni, pacientul poate folosi destul de bine brațul la activități zilnice. Forța completă și recuperarea totală (mai ales la pacienții tineri) pot dura 6-12 luni. Fracturile fără deplasare au prognostic foarte bun; se poate obține mișcare completă în majoritatea cazurilor.

Tratament chirurgical: Indicat în fracturile deplasate, instabile, în fracturile cu multiple fragmente la pacienți activi, sau dacă fractura implică capul humeral într-un mod ce nu va vindeca bine conservator (de ex. fracturi de 4 fragmente, risc de necroză avasculară a capului). Principalele opțiuni chirurgicale:

• Reducere deschisă și fixare internă (ORIF): Chirurgul realiniază fragmentele și le fixează cu ajutorul implanturilor. Pentru fractura proximală de humerus, cele mai frecvente implanturi sunt: o placă cu șuruburi (placă blochetă specială pentru humerus proximal, care se prinde cu șuruburi în fragmentul capului și în diafiză, menținându-le unite). Alternativ, în unele cazuri se pot folosi tije intramedulare (introduse prin canalul osului) – utile mai ales dacă fractura se extinde spre diafiză. De asemenea, pot fi folosite șuruburi sau broșe independente pentru fragmente cum ar fi tuberozitățile, în combinație cu placa. ORIF se alege de obicei la pacienți mai tineri sau la fracturi unde osul e suficient de puternic să țină implanturile. După ORIF, brațul este imobilizat într-o eșarfă 2-4 săptămâni, dar se pot începe mai repede mișcări pasive, datorită stabilității oferite de placă.
• Hemiartroplastie (proteza parțială de umăr): Dacă fractura este foarte complexă – de exemplu, o fractură în 4 fragmente la un vârstnic osteoporotic, unde capul humeral este desprins și poate necroza – chirurgul poate opta să înlocuiască capul humeral cu o proteză metalică (hemiartroplastie). Aceasta înseamnă că se rezecă capul fracturat și se implantează un cap protetic cu tijă în canalul humeral, tuberozitățile fracturate fiind apoi reatașate la proteză prin suturi. Hemiartroplastia evită problemele de consolidare, dar necesită un proces de vindecare a părților moi și reatașare a tendoanelor. Se folosește la pacienții mai în vârstă care au fracturi imposibil de fixat sau cu risc de necroză a capului.
• Artroplastie totală sau proteză inversată de umăr: În cazuri selecționate (foarte rar pentru fracturi acute, mai mult la sechele), dacă rotatorii sunt distruși sau pacientul e peste 75 de ani, se poate folosi o proteza de umăr inversată – unde componentele protezei schimbă centrul de rotație, permițând ridicarea brațului și fără coafa rotatorie intactă. De obicei, proteza inversată se consideră când fractura e combinată cu rupturi de tendoane severe sau în fracturile care nu au fost tratate inițial și au evoluat prost.
• Fixare minim invazivă: În fracturi mai puțin complicate, la pacienți tineri, uneori se pot folosi broșe percutane (tije metalice introduse prin piele, sub anestezie, care țin fragmentele). E mai rar la humerus proximal din cauza instabilității relative.

Postoperator, recuperarea implică: imobilizare scurtă în sling (1-3 săptămâni în funcție de stabilitate), apoi fizioterapie intensă: inițial pasiv (pendular etc.), treptat activ. Pacientul operează de obicei reîncepe mișcările mai devreme decât la conservator, dacă fixarea e solidă, cu scopul de a preveni anchiloza. Consolidarea osoasă după ORIF e ~8-12 săptămâni, deci ridicările grele sunt evitate până atunci, dar mobilitatea se lucrează devreme. După proteză, se respectă un protocol de vindecare a părților moi (suturilor tendon) – pasiv 6 săptămâni, apoi activ.

Complicații posibile: fracturile proximale de humerus pot duce la redoare de umăr (înțepenire) dacă nu se face corect recuperarea, necroză avasculară a capului humeral (dacă vascularizația capului e compromisă – mai ales în fracturile de gât anatomic sau 4 fragmente; asta poate necesita ulterior proteză dacă se întâmplă), pseudartroză (lipsa uniunii, rară în fracturile proximal humerus decât dacă e foarte fragmentată), sau malunire (consolidare în poziție vicioasă, care poate limita anumite mișcări). Scopul tratamentului, fie conservator fie chirurgical, este să reducă aceste riscuri.

Recuperare

Recuperarea funcțională după fractura proximală de humerus este un proces ce necesită răbdare și fizioterapie consecventă. Rezumatul etapelor de recuperare:

• Imobilizare inițială și calmarea durerii: În primele 1-2 săptămâni, brațul este imobilizat și se gestionează durerea cu analgezice. Pacientul poate purta un suport de braț (eșarfă) continuu. Se recomandă dormitul semi-șezând (cu perne), deoarece culcat complet poate fi foarte dureros la umăr. Degetele și pumnul se mișcă regulat pentru circulație.
• Începerea mișcărilor pasive: După ~10-14 zile, medicul/kinetoterapeutul inițiază exerciții pasive:
  • Pendulări Codman: pacientul se apleacă la marginea patului și lasă brațul fracturat să atârne, balansându-l ușor înainte-înapoi, lateral, în cercuri. Aceste mișcări folosesc gravitația pentru a mobiliza articulația fără contracții ale mușchilor umărului.
  • Exerciții ghidate de terapeut: kinetoterapeutul poate ridica ușor brațul pacientului (pacientul relaxat) până la punctul de durere, pentru a menține un minim de mobilitate. Rotațiile externe pasive, flexia pasivă sunt lucrate ușor.
• Kinetoterapia graduală: La ~3-4 săptămâni (dacă fractura e stabilă sau dacă a fost operată), se trece la mișcări active-asistate. Pacientul începe să își folosească mușchii, dar ajutat de celălalt braț sau de terapeut. De exemplu, ridică brațul fracturat în față ajutându-l cu cel sănătos sub cot, sau folosește o sfoară și un scripete pentru a ridica brațele deasupra capului gradat.
  • Rotația externă asistată: cu cotul la 90° lipit de corp, pacientul, ajutat, rotește antebrațul spre exterior (acest gest întinde tuberozitatea mare și e limitat de fractura consolidată, deci se dozează prudent).
  • Exerciții isometrice: contracții ușoare ale mușchilor deltoid, biceps, triceps, fără mișcare, pentru a menține tonusul.
• Mișcări active neasistate și întărire: După ~6 săptămâni (radiografia confirmă că fractura e destul de consolidată):
  • Pacientul începe să miște umărul activ fără sprijin. La început, amplitudinea e redusă, dar crește treptat. Ținta e ca la ~8-10 săptămâni să se poată ridica brațul la 90° (orizontal) și eventual mai sus.
  • Exerciții cu baston: ținând un baston cu ambele mâini, împinge brațul afectat în sus folosind brațul sănătos, lucrând amplitude.
  • Exerciții de cățărat pe perete: cu degetele, pacientul “merge” pe perete în sus, ridicând brațul cât poate.
  • Se introduc ușor și exerciții de fortificare: inițial cu greutăți foarte mici (sau chiar greutatea brațului e de ajuns). Ex. exerciții de întărire a bicepsului/tricepsului (cu gantere mici de 0.5-1kg), exerciții de rotatorii externi cu bandă elastică foarte moale, toate progresive.
• Recuperarea amplitudinii complete: Depinde de severitatea fracturii și vârsta pacientului. În fracturile simple la pacienți complianți, la 3 luni se poate ajunge la 80-90% din mobilitatea normală. Ridicarea brațului peste cap complet (180°) poate dura, uneori nu revine complet dacă fractura a afectat suprafața articulară sau tuberozitățile (de exemplu, 5-10° pot rămâne limitați). Rotațiile interne/externe la nivelul umărului sunt adesea ultimele recuperate (repunerea brațului la spate, cum ar fi atinsul omoplatului opus, e dificil la început).
• Activități zilnice: pacienții pot relua activități ușoare cu brațul fracturat pe la 8-12 săptămâni – de exemplu, mâncatul, îmbrăcatul (parțial, haine mai largi la început), tastatul. Activitățile ce necesită ridicarea brațului mai sus (aranjarea părului, spălat pe dinți) devin posibile cam după 2-3 luni în fracturi moderate. Conducerea mașinii – odată ce poți mișca brațul aproape complet, deci ~8 săptămâni (dar medicul trebuie să dea ok-ul).
• Eforturi și sport: ridicarea de greutăți peste cap sau împinsul intens (gen flotări) sunt amânate până la consolidare completă și recuperare – cel mai adesea la 4-6 luni. Înotul de performanță, tenisul sau sporturile de contact pot necesita 6 luni sau mai mult pentru a reveni, în funcție de recuperare. Scopul este să ai forță musculară restabilită și amplitudine completă înainte de sport intens.
• Complicații de urmărit: În timpul recuperării, dacă pacientul simte o rigiditate pronunțată care nu se ameliorează cu terapia, medicul va evalua dacă nu cumva s-a dezvoltat o capsulită adezivă (umăr înghețat) – tratamentul acesteia poate necesita infiltrații cu cortizon și exerciții de stretching agresiv, eventual mobilizare sub anestezie. De asemenea, dacă a fost implicată coafa rotatorie (tendoanele), se monitorizează puterea de rotație externă și abducție; dacă la 3-4 luni încă este slăbiciune mare, poate fi semn de leziune de tendon necesitând investigații (IRM) și eventual reparații.
• Monitorizare imagistică: Radiografii de control se fac de regulă la 6 săptămâni și la 3 luni pentru a confirma vindecarea. După fracturi complexe operate, se poate face radiografie la 1 an pentru a verifica poziția implanturilor și eventual necroză. La fracturi conservator tratate, la 3 luni dacă totul e bine și clinica e ok, nu mai sunt necesare multe radiografii.
• Tratamente adjuvante: la vârstnici, se asociază tratament pentru osteoporoză pentru a preveni altă fractură (calciu, vit D, bifosfonați). Unii medici pot recomanda stimulare osoasă (ultrasunete de joasă intensitate) pentru a grăbi consolidarea în fracturi mai dificile.

Pe ansamblu, fracturile proximale de humerus au un prognostic funcțional bun dacă sunt gestionate corect. Un procent destul de mare de pacienți, totuși, rămân cu o ușoară reducere a amplitudinii de mișcare (în special rotația externă). Pacienții foarte tineri pot reveni aproape 100%, iar la vârstnici obiectivul este un umăr nedureros și suficient de mobil pentru activitățile zilnice (chiar dacă abducția max poate rămâne la 140-150° în loc de 180°, de exemplu). Kinetoterapia dedicată, desfășurată sub îndrumare și apoi continuată acasă, este cheia pentru un rezultat optim.

Întrebări frecvente

• Cât timp trebuie să țin brațul imobilizat după fractura de humerus proximal?
  De obicei, aproximativ 2 săptămâni de imobilizare strictă într-o eșarfă sau orteză de umăr sunt suficiente pentru fracturile fără deplasare. După 2 săptămâni, se începe de regulă mobilizarea pasivă ușoară a umărului, chiar dacă osul nu este complet vindecat, pentru a preveni rigiditatea. Brațul va rămâne totuși protejat în eșarfă atunci când nu faci exerciții, probabil până la 4-6 săptămâni, dar nu complet imobil (îl scoți zilnic pentru mișcări). În fracturile operate, adesea perioada de sling complet e chiar mai scurtă (1-2 săptămâni), pentru că fixarea internă ține fragmentele stabile. Medicul tău va decide exact, în funcție de tipul fracturii și stabilitatea ei.
• Pot evita operația pentru fractura de umăr?
  Dacă fractura nu are deplasare semnificativă, tratamentul nechirurgical e preferabil. Multe fracturi de humerus proximal (în special cele în 2 fragmente fără mare separare) se vindecă bine doar cu imobilizare și terapie fizicală. Chirurgia este indicată când fragmentele sunt foarte separate sau articulatia e compromisă. Așadar, dacă osul stă destul de bine aliniat pe radiografie și medicul e mulțumit, se poate evita operația. Chiar și la unele fracturi deplasate la vârstnici, medicul poate recomanda tratament conservator dacă riscurile intervenției sunt prea mari. Totuși, fracturile complet dislocate (de exemplu capul humeral rupt complet și mutat) de regulă necesită intervenție (fixare sau proteză) pentru un rezultat funcțional bun. Decizia e personalizată – se cântărește beneficiul chirurgical vs riscuri.
• Cât de mult îmi pot mișca brațul în timp ce se vindecă fractura?
  În primele două săptămâni, mișcările ar trebui să fie foarte limitate – doar mișcări pendulare ușoare ale corpului și mobilizarea degetelor, pumnului, poate și a cotului (dacă cotul nu e implicat). După aceea, începi cu mișcări pasive (nu îți folosești mușchii umărului, ci lași gravitația sau cealaltă mână să ajute). Abia la ~4-6 săptămâni vei începe mișcări active (folosind mușchii umărului) și acestea vor fi limitate la un unghi mic la început, crescând treptat. Ca regulă, nu ridici brațul peste nivelul umărului până când medicul/kinetoterapeutul nu spune că e ok. Durează ~3 luni până vei putea mișca aproape complet brațul fără durere. Important e să nu forțezi – orice mișcare care doare intens trebuie evitată. Se progresează gradat: de exemplu, poate în a 6-a săptămână ridici brațul la 60°, în a 8-a săptămână la 90°, și tot așa. Urmează îndrumările terapeutului, el va ajusta exercițiile după stadiul vindecării tale.
• Ce se întâmplă dacă osul nu se lipește corect (pseudartroză)?
  Pseudartroza humerusului proximal este relativ rară, deoarece zona e destul de bine vascularizată. Totuși, dacă osul nu se sudează complet (de exemplu, la ~3 luni încă fragmentele se mișcă sau durerea e mare), medicul poate recomanda o operație tardivă: fie o fixare cu grefă osoasă (pentru a stimula consolidarea), fie, dacă calitatea osului e proastă și fragmentele nu se unesc, o proteză de umăr (mai ales la vârstnici). Semnele pseudartrozei includ durere persistentă și incapacitatea de a progresa cu mișcările după perioada așteptată de vindecare. Se va face un CT sau test imagistic pentru a confirma lipsa consolidării. Intervenția chirurgicală va încerca să unească fragmentelor – de exemplu, se va pune o placă și șuruburi și eventual grefă din creasta iliacă pentru a “convinge” osul să se prindă. După o asemenea procedură, recuperarea se prelungește. Din fericire, pseudartroza e mai degrabă excepție decât regulă la humerus proximal, mai ales dacă ai urmat corect indicațiile.
• Voi putea folosi brațul ca înainte după o astfel de fractură?
  În multe cazuri, da, cu răbdare și recuperare, se poate ajunge la o utilizare aproape normală a brațului. Factorii sunt: vârsta, severitatea fracturii și efortul investit în fizioterapie. La tineri cu fracturi mai simple, de obicei mobilitatea și forța revin la ~100% în 6-12 luni. La vârstnici, scopul este un umăr nedureros și funcțional pentru activități zilnice (hrănit, îmbrăcat, pieptănat etc.). S-ar putea să existe unele mici limitări: de exemplu, ridicarea brațului deasupra capului poate fi puțin redusă, sau forța nu va fi ca înainte dacă a fost fractură severă. Dacă fractura a necesitat proteză de umăr, de regulă nu vei mai avea chiar toată puterea (de exemplu, ridicarea greutăților mari sau aruncarea violentă a unei mingi pot fi compromise), dar vei putea face majoritatea lucrurilor fără durere. Important e să urmezi recuperarea și să îți menții așteptările realiste: uneori e posibil să nu atingi exact același nivel ca înainte, mai ales la vârstnici, dar diferența poate fi minoră. Mulți pacienți reușesc să revină la hobby-uri precum grădinărit, înot moderat, drumeții fără mari probleme.