Introducere generală

Fractura radiusului distal, cunoscută popular și ca fractura de pumn sau fractura Colles, reprezintă ruptura osului radius în apropierea încheieturii mâinii. Radiusul este unul dintre cele două oase ale antebrațului (alături de ulnă), iar capătul său distal formează articulația încheieturii. Fractura de radius distal este una dintre cele mai frecvente fracturi, în special la persoanele care suferă o cădere și își sprijină greutatea pe mâna întinsă. Această leziune apare atât la tineri (deseori în urma unor accidente sportive sau rutiere), cât și la vârstnici, putând fi un prim semn al fragilității osoase cauzate de osteoporoză. De altfel, fractura radiusului distal este considerată o “fractură santinelă” pentru osteoporoză, apărând adesea cu 5-10 ani înaintea fracturilor osteoporotice mai severe, precum cele de șold sau vertebrale. Tonul general al acestei fracturi variază: poate fi o fractură simplă (cum este tipul Colles, cu osul deplasat dorsal, dar extrarticular) sau fracturi mai complexe, intraarticulare, ce necesită intervenții elaborate.

Fractura Colles poartă numele chirurgului care a descris-o și se referă la o fractură a radiusului la ~2-3 cm de articulația încheieturii, cu deplasarea caracteristică a fragmentului distal spre înapoi și în sus (dând încheieturii aspect de “furculiță” inversată). Fiind o fractură a antebrațului distal, afectează funcționalitatea încheieturii mâinii și priza (capacitatea de a apuca obiecte). Tonusul acestei pagini este axat pe claritatea informațiilor și empatizarea cu pacienții, pentru a le oferi cunoștințele necesare gestionării acestei accidentări frecvente.

Cauze și factori de risc

Cauza principală a fracturii de radius distal este traumatismul prin cădere pe mâna întinsă. Atunci când oamenii cad, reflexul natural este de a-și întinde brațul pentru a atenua impactul – forța se propagă către încheietură și poate fractura radiusul. Acest mecanism se regăsește în numeroase situații: alunecarea pe gheață, căderea de pe o bicicletă, accidentări la schi, patinaj sau role etc. La tineri, fracturile de pumn apar de obicei în accidente sportive sau rutiere, necesitând forțe mari. La vârstnici, o simplă cădere în casă poate provoca fractura, mai ales dacă există osteoporoză.

Factorii de risc pentru fractura radiusului distal includ:

• Osteoporoza și vârsta înaintată: Oasele fragile fac ca o cădere banală să producă fracturi. Femeile după menopauză (55-70 de ani) prezintă un risc crescut, fractura Colles fiind adesea prima manifestare a osteoporozei.
• Sexul feminin: Femeile sunt afectate mai frecvent decât bărbații de aceeași vârstă, probabil din cauza densității osoase scăzute post-menopauză. Bărbații mai tineri pot suferi și ei fracturi de pumn, dar adesea prin traumatisme de energie mare.
• Activități sportive sau ocupaționale: Sporturile cu risc de cădere (role, skateboard, ciclism, sporturi de contact) cresc șansa de fractură. De asemenea, meserii ce implică urcări pe scări, lucru la înălțime sau manipularea unor utilaje pot duce la accidente la nivelul încheieturii.
• Istoric de căzături sau tulburări de echilibru: Persoanele în vârstă cu probleme de mers, echilibru sau vedere au risc sporit de cădere. Un istoric de fracturi osteoporotice (de ex. tasări vertebrale, fractură de șold) sugerează fragilitate osoasă – la astfel de pacienți chiar și un traumatism relativ minor poate cauza fractura radiusului distal.
• Sporturi de iarnă și alte situații de alunecare: Schiatul sau patinajul fără echipament de protecție adecvat (mănuși cu protecții pentru încheieturi) poate duce la fracturi de pumn. Similar, mersul pe suprafețe înghețate fără încălțăminte adecvată crește riscul de cădere pe mână.

Simptome

Fractura radiusului distal se manifestă prin durere puternică la nivelul încheieturii mâinii, imediat după traumatism. Durerea poate radia către antebraț și degete și se agravează la orice mișcare sau la încercarea de a apuca ceva. Semnele și simptomele tipice includ:

• Deformarea încheieturii (“deformare în dos de lingură”): în fractura Colles, încheietura capătă un aspect anormal, cu o cocoașă vizibilă pe partea dorsală a mâinii (ca o “furculiță” ridicată dorsal). Această deformare este datorată deplasării fragmentelor osoase.
• Umflarea și sensibilitatea locală: zona se tumefiază rapid după fractură și devine sensibilă la atingere. Pot apărea echimoze (vânătăi) extinse în jurul încheieturii și spre antebraț.
• Impotență funcțională: pacientul nu mai poate folosi mâna afectată în mod normal. Mișcările de flexie și extensie a încheieturii, precum și rotația antebrațului (pronație/supinație) devin extrem de dureroase sau imposibile. De asemenea, prinderea obiectelor este compromisă.
• Durere la mișcare și la presiune: orice încercare de a mișca degetele sau de a îndrepta cotul poate provoca durere la nivelul fracturii (durerea poate iradia spre cot).
• Senzații de furnicături sau amorțeală: uneori, edemul și traumatismul pot comprima nervul median din zonă, ducând la parestezii în degete (furnicături, amorțeală în degetul mare, arătător, mijlociu). În cazuri severe, poate apărea și slăbiciune la nivelul mâinii.
• Mobilitate anormală sau crepitații osoase: dacă fractura este instabilă, se poate simți o mișcare anormală a oaselor sub piele sau un sunet de “troznitură”/scrâșnet la manipulare (nu se testează în mod deliberat din cauza durerii și riscului de agravare).

Este important de menționat că, în fracturile fără deplasare majoră, deformarea poate fi discretă, iar pacientul ar putea crede inițial că este vorba doar de o entorsă. Totuși, durerea intensă și incapacitatea de a folosi mâna sunt indicii că ar putea exista o fractură. De aceea, orice traumatism semnificativ la încheietura mâinii ar trebui evaluat medical.

Diagnostic

Diagnosticul fracturii de radius distal se face prin evaluare clinică și investigații imagistice:

• Examen clinic: medicul va examina încheietura pentru a identifica deformarea și punctele de maximă durere. Se va verifica integritatea circulației sangvine la degete (puls, culoare) și a inervației (sensibilitatea degetelor), deoarece fractura poate leza artera radială sau nervul median. Prezența unei deformări evidente, a unei mobilități anormale sau a crepitației sugerează clar fractura.
• Radiografie de antebraț și încheietură: este testul standard de confirmare. Se realizează radiografii în două planuri (anteroposterior și profil) care includ atât articulația încheieturii, cât și cotul, pentru a vedea întregul radius și ulnă. Radiografia evidențiază traiectul fracturii, gradul de deplasare a fragmentelor și eventuale fracturi asociate ale ulnei (adesea, fractura capului distal al radiusului poate fi însoțită de fractura apofizei stiloide a ulnei).
• Radiografii oblice sau comparativ cu mâna cealaltă: uneori, se fac incidențe oblice pentru a evalua mai bine suprafața articulară și alinierea fragmentelor. Compararea cu radiografia mâinii sănătoase poate ajuta la observarea aliniamentului normal.
• Tomografie computerizată (CT): se recomandă în fracturile complexe, intra-articulare sau când planificarea tratamentului chirurgical necesită detalii suplimentare. CT-ul oferă o imagine tridimensională a fracturii, evidențiind eventuale mici fragmente osoase în articulație.
• Ecografie sau examen clinic pentru leziuni asociate: medicul va verifica dacă există și o luxație de cot asociată (de exemplu, în fractura Galeazzi – fractură de radius distal cu luxația articulației radio-cubitale distale) sau alte leziuni. De asemenea, dacă există suspiciune de sindrom de tunel carpian acut (compresia nervului median de către hematom), se va acorda atenție acestor simptome.

Confirmarea fracturii se face aproape întotdeauna prin radiografie. În cazuri rare, dacă radiografia e neconcludentă dar clinic fractura e suspectată (de exemplu, durere persistentă la încheietură după traumă, la pacienți osteoporotici), un RMN sau scintigrafie osoasă poate ajuta la depistarea fracturilor de stres.

Tratament (conservator și/sau chirurgical)

Tratamentul fracturii radiusului distal depinde de tipul fracturii, dacă fragmentele osoase sunt deplasate și de caracteristicile pacientului (vârsta, mâna dominantă, nivel de activitate). Obiectivul este restabilirea alinierii normale a osului și funcției încheieturii, prevenind complicațiile precum limitarea mișcării sau artroza post-traumatică.

Tratament conservator (ortopedic): Multe fracturi de radius distal, în special cele fără deplasare sau cu deplasare minimă, pot fi tratate fără operație. Pașii includ:

• Reducerea închisă: dacă fragmentele osoase sunt ușor deplasate, medicul va efectua manevre delicate, sub anestezie locală sau sedare, pentru a realinia oasele (repoziționare). Această procedură se face trăgând ușor de mână și antebraț, corectând deformarea până radiografia de control arată o poziție satisfăcătoare. Reducerea poate produce un mic “clic” când oasele intră la loc.
• Imobilizare în ghips sau atelă: după alinieri, încheietura și antebrațul se imobilizează într-un aparat gipsat (sau orteză rigidă) care acoperă antebrațul și mâna, lăsând de obicei degetele libere. Imobilizarea tipică pentru o fractură Colles este în poziție funcțională, cu articulația pumnului ușor în extensie și degetele libere pentru mișcare. Ghipsul se întinde de obicei de sub cot până la articulațiile metacarpiene (un “ghips brahiopalmar”). Durata imobilizării este de ~4-6 săptămâni, în funcție de severitate și vârsta pacientului. Radiografii de control se fac la 1 și 2 săptămâni pentru a verifica menținerea alinierii sub ghips; dacă fragmentele s-au deplasat, poate fi necesară o nouă reducere sau chirurgie.
• Medicație și îngrijire: pe durata vindecării, se administrează antiinflamatoare nesteroidiene (ibuprofen, diclofenac) sau analgezice pentru durere. Mâna trebuie ținută adesea elevată (mai sus de nivelul inimii) în primele zile, pentru a reduce edemul. Mișcarea ușoară și frecventă a degetelor este încurajată pentru a preveni rigiditatea și umflarea excesivă.
• Monitorizare și vindecare: la ~6 săptămâni, ghipsul se îndepărtează și se evaluează radiologic fractura. Dacă consolidarea este suficientă, se poate renunța la imobilizare și trece la kinetoterapie.

Tratamentul conservator oferă rezultate bune în fracturile stabile. Totuși, în cazul în care alinierea anatomică nu poate fi menținută (de exemplu, fracturile cu fragmente multiple sau tendință de “tasare” în poziție vicioasă), se recomandă tratament chirurgical pentru a restabili poziția corectă a oaselor.

Tratament chirurgical: Este indicat în fracturile cu deplasare semnificativă, în fracturile intraarticulare (care implică suprafața articulației încheieturii) sau în situații de instabilitate osoasă. De asemenea, pacienții tineri și activi pot beneficia de chirurgie pentru a asigura o recuperare optimă a funcției. Opțiunile chirurgicale includ:

• Reducere deschisă și fixare internă (ORIF): chirurgul face o incizie și realiniază direct fragmentele osoase (“reducere deschisă”), apoi le fixează cu ajutorul unor dispozitive metalice interne. Cel mai frecvent se utilizează placă și șuruburi speciale pentru radius distal (o placă metalică fixată de-a lungul radiusului distal cu șuruburi care prind fragmentele) – de exemplu, o placă volară (pe fața interioară a încheieturii), care oferă stabilitate și permite mobilizarea timpurie. Alternativ, în unele cazuri, se pot folosi broșe Kirschner (tije metalice subțiri introduse percutanat prin fragmente, asigurându-le în loc) – acestea se folosesc mai rar, de obicei în fracturi mai simple sau la copii.
• Fixator extern: în fracturile foarte instabile sau deschise (când pielea e perforată), se poate monta temporar un fixator extern – tije introduse în os, conectate la o bară exterioară – pentru a menține lungimea și alinierea oaselor. Acesta se folosește ca etapă provizorie sau, rar, ca tratament definitiv în fracturi cu piele și țesuturi moi compromise.
• Grefe osoase: dacă există pierdere de substanță osoasă sau fractură cu înfundare (când un fragment s-a “tasat”), chirurgul poate adăuga grefă de os (propriu sau artificial) pentru a umple defectul și a ajuta la vindecare.

După intervenție, încheietura poate fi imobilizată într-o atelă scurt timp (1-2 săptămâni) până la vindecarea țesuturilor moi, apoi se începe mobilizarea controlată. Avantajul fixării interne rigide (placă și șuruburi) este că permite adesea începerea mișcărilor de recuperare mai devreme, uneori chiar la câteva zile postoperator, ceea ce scade riscul de înțepenire a articulației.

Indiferent de metoda de tratament, este esențială prevenirea complicațiilor:

• Dacă fractura este rezultatul osteoporozei, medicul va recomanda inițierea tratamentului pentru osteoporoză (suplimente de calciu, vitamina D, eventual medicamente precum bifosfonații) pentru a preveni alte fracturi viitoare.
• Se monitorizează apariția sindromului de tunel carpian sau a sindromului de compartiment (umflarea severă a antebrațului care compromite circulația). Dacă apar furnicături intense, amorțeală sau durere insuportabilă sub ghips, pacientul trebuie să se prezinte de urgență la medic, deoarece poate fi necesară slăbirea sau îndepărtarea ghipsului.
• Plăgile chirurgicale se îngrijesc atent, se administrează antibiotic profilactic dacă e cazul (mai ales la fracturile deschise), iar pacienții fumători sunt sfătuiți să renunțe la fumat temporar, pentru că fumatul întârzie consolidarea osoasă și crește riscul de pseudartroză (lipsa sudării oaselor).

Recuperare

Recuperarea funcțională după o fractură a radiusului distal este crucială pentru a redobândi mobilitatea și forța mâinii. Pașii tipici în recuperare:

• Imobilizarea inițială: durează în general 4-6 săptămâni. În acest timp, pacientul poate efectua mișcări ale degetelor și cotului pentru a preveni rigiditatea. Se recomandă menținerea mâinii în poziție ridicată, mai ales în primele 1-2 săptămâni, și aplicarea de gheață (local, deasupra ghipsului sau ortezei, dacă medicul permite) pentru a reduce inflamația.
• Îndepărtarea imobilizării: la momentul scoaterii ghipsului/atelelor (după 4-6 săptămâni, uneori 6-8 săptămâni pentru fracturi complicate sau la vârstnici cu vindecare lentă), încheietura va fi adesea rigidă și slăbită. Medicul va verifica radiologic că fractura s-a consolidat înainte de a permite mișcarea completă.
• Kinetoterapie (fizioterapie): aceasta începe imediat după scoaterea imobilizării (sau mai devreme, dacă tratamentul a fost chirurgical și fixarea internă stabilă). Un kinetoterapeut va ghida pacientul prin exerciții progresive:
  • Exerciții de mobilitate articulară: flexia și extensia încheieturii, deviațiile radială și ulnară (mișcarea mâinii lateral), pronație și supinație a antebrațului (rotirea palmei în sus și în jos). La început, mișcările pot fi limitate de durere și rigiditate; se începe pasiv (terapeutul sau cealaltă mână ajută mișcarea) și apoi activ.
  • Exerciții de întărire: se introduc treptat, de îndată ce mobilitatea se îmbunătățește. Se folosesc mingi moi de strâns în pumn, benzi elastice pentru rezistență sau exerciții cu un ghem de plastilină modelatoare specială, pentru a recâștiga forța în mușchii antebrațului și ai mâinii.
  • Terapie ocupatională: pacientul este încurajat să reînceapă să folosească mâna în activități zilnice simple (îmbrăcat, alimentație, tastat la computer) cât mai curând posibil, pentru a recăpăta coordonarea și forța.
• Durata recuperării: vindecarea osoasă completă are loc de obicei în primele 6 săptămâni, dar revenirea la activități normale durează circa 3 luni. În primele 4-6 săptămâni după scoaterea ghipsului, pacientul va lucra la recăpătarea mișcării. Între 2 și 3 luni post-fractură, majoritatea pacienților pot efectua activități zilnice (precum scrisul, folosirea tacâmurilor, butonatul cămășii) aproape normal, deși poate persista o ușoară durere sau rigiditate. Activitățile care implică efort (ridicarea de greutăți, sporturi) pot necesita 3-4 luni până la reluare completă. Practicanții de sport vor aștepta minimum 4-6 săptămâni înainte de a reîncepe antrenamentele ușoare și doar cu acordul medicului.
• Monitorizarea complicațiilor pe termen lung: fractura de radius distal se poate asocia cu unele efecte tardive – de exemplu, scăderea ușoară a forței de prindere, redoare articulară (mișcări incomplete la încheietură) sau, în caz de aliniere imperfectă, risc de artroză post-traumatică la încheietură peste ani. Radiografiile la 3 luni și 6 luni pot verifica poziția osoasă. Dacă apar dureri persistente la efort sau senzație de “prindere” (blocare) în articulație, medicul poate indica un consult suplimentar (uneori e necesară scoaterea materialelor de osteosinteză după 1-2 ani sau artroscopia încheieturii pentru a rezolva probleme intraarticulare).
• Reintegrarea în activități: pacienții cu profesii ce solicită încheietura (de exemplu, muncă manuală intensă) pot necesita o perioadă mai lungă de concediu medical și reabilitare vocațională. În unele cazuri, se recomandă purtarea unei orteze de protecție pentru câteva luni în plus, în special la activități riscante, pentru a feri încheietura de noi traumatisme.

Per ansamblu, cu tratament adecvat, prognosticul fracturilor de radius distal este foarte bun. Majoritatea pacienților își recuperează funcția aproape complet. La vârstnici, poate rămâne o deformare cosmetică discretă (proeminență dorsală) sau o ușoară limitare a mișcărilor extreme, dar aceste aspecte rareori împiedică desfășurarea activităților cotidiene.

Întrebări frecvente

• Cât trebuie să stau cu mâna în ghips după o fractură de radius distal?
  În general, imobilizarea durează 4 până la 6 săptămâni. Pentru fracturile simple, fara deplasare, pot fi suficiente 4-5 săptămâni de ghips sau orteză. Dacă fractura a fost instabilă inițial și a necesitat reducere, adesea se mențin 6 săptămâni pentru siguranță. Medicul va decide în funcție de radiografia de control dacă ghipsul poate fi scos mai devreme sau dacă trebuie prelungit (rar, până la 7-8 săptămâni la vârstnici cu consolidare lentă).
• Este necesară operația sau se poate trata doar cu ghips?
  Multe fracturi de radius distal nu necesită operație. Dacă oasele pot fi realiniate satisfăcător prin manevre externe și rămân stabile în ghips, tratamentul ortopedic este suficient. Totuși, dacă fractura este foarte deplasată, intraarticulară (afectează suprafața încheieturii) sau dacă după reducere oasele tind să iasă din poziție, se recomandă intervenția chirurgicală (de exemplu, montarea unei plăci și șuruburi) pentru a asigura vindecarea corectă. Decizia se ia individual, pe baza radiografiilor și a necesităților funcționale ale pacientului.
• Ce se întâmplă dacă fractura de pumn nu se aliniază bine?
  Alinierea incorectă a fragmentelor osoase (consolidare vicioasă) poate duce la complicații: deformarea permanentă a încheieturii (aspect de mână “înclinată”), scăderea mobilității articulare și dureri la efort. Pe termen lung, o suprafață articulară neregulată poate provoca artroză (uzura cartilajului) la încheietură, ceea ce se manifestă prin dureri cronice și scăderea forței. De asemenea, poziția vicioasă a radiusului poate modifica lungimea efectivă a antebrațului, generând probleme de prindere. De aceea, medicii ortopezi insistă pe reducerea anatomică (cât mai aproape de forma normală) a fracturii. Dacă totuși fractura s-a vindecat vicios și provoacă probleme, există proceduri chirurgicale tardive (osteotomie de corecție) pentru a repara alinierea, însă acestea sunt complexe.
• După îndepărtarea ghipsului, este normal ca încheietura să fie rigidă și dureroasă?
  Da. Rigititatea și slăbiciunea sunt așteptate după perioada de imobilizare. Mușchii antebrațului și ligamentele încheieturii stau nemișcate în ghips și se pot înțepeni. Este normal să nu puteți îndoi complet încheietura sau să aveți dureri la mișcare în primele zile după scoaterea ghipsului. Degetele pot fi și ele un pic rigide. Cu ajutorul fizioterapiei zilnice, progresiv, veți recâștiga mobilitatea. De obicei, în 2-3 săptămâni de exerciții zilnice se observă o îmbunătățire semnificativă, iar durerea scade treptat. Este foarte important să urmați programul de recuperare indicat – fără acesta, există riscul ca încheietura să rămână limitată (așa-numitul “hand stiffness post cast”).
• Pot rămâne cu sechele permanente după o fractură de radius distal?
  În cazurile tratate prompt și corect, majoritatea pacienților nu au sechele importante. Totuși, posibile sechele includ: o ușoară scădere a mobilității (în special flexia și extensia maximă a încheieturii pot rămâne cu 10-15% limitare față de mâna opusă), scăderea forței de prindere (mâna fracturată poate rămâne puțin mai slabă decât cea neafectată), sau dureri meteorosensibile (disconfort la schimbări de vreme sau efort prelungit). La unii pacienți apare un mic “nodul” osos vizibil la locul fracturii (datorită calusului osos) – acesta este în general doar estetic și nu deranjează funcțional. Cu recuperare adecvată și eventuale ședințe de fizioterapie de întreținere, aceste sechele pot fi minimizate.