Introducere generală

Luxația cotului reprezintă dislocarea articulației cotului, adică pierderea contactului normal dintre extremitatea distală a humerusului și extremitățile proximale ale radiusului și ulnei. Cotul este a doua cea mai frecventă articulație care se luxează la adulți (după umăr) și cea mai frecventă la copii. În majoritatea cazurilor (peste 90%), luxația cotului este posterioară sau posterolaterală – în care olecranul ulnei și radiusul se deplasează în spatele humerusului. Luxațiile anterioare sau divergente sunt mult mai rare și de obicei asociate cu traume foarte severe.

Luxația cotului apare cel mai adesea prin traumatisme precum:

• Cădere pe mâna întinsă, cu cotul ușor flectat (transmite forța care dislocă oasele antebrațului înapoi față de humerus).
• Accidente sportive (ex: gimnaști căzând de pe bârnă, jucători de handbal/baschet căzând pe braț).
• Accidente rutiere sau căderi de la înălțime (forțe mari asupra brațului).

Luxația determină deformarea dramatică a cotului, durere intensă și imobilitate a articulației. Tratamentul inițial constă în reducerea promptă a luxației (repunerea în poziție normală a oaselor), urmată de imobilizare temporară și ulterior recuperare prin exerciții pentru recâștigarea mișcării. În unele cazuri (luxații complexe cu fracturi asociate, instabilitate după reducere), poate fi necesară intervenție chirurgicală.

În cele ce urmează, vom detalia cauzele și factorii predispozanți ai luxației de cot, manifestările clinice tipice, modalitățile de diagnosticare (inclusiv evaluarea posibilelor leziuni asociate de os, ligamente, nervi), opțiunile de tratament (conservator vs chirurgical, reducere și imobilizare) și etapele de recuperare pentru recăpătarea funcționalității complete a brațului. Informațiile sunt prezentate într-un mod accesibil, pentru a ajuta pacienții să înțeleagă procesul de vindecare și ce pot aștepta în urma unei astfel de accidentări.

Cauze și factori de risc

Cauze comune ale luxației cotului:

• Căderi pe mână cu cotul întins: Aceasta este mecanismul clasic. De exemplu, aluneci pe gheață sau cazi de pe o scară și întinzi brațul în față pentru a te proteja; forța impactului împinge antebrațul spre humerus și, dacă cotul este într-o anumită poziție (ușor flectat), ligamentele pot ceda și oasele se dislocă posterior.
• Traumatisme sportive: Sporturile precum gimnastica (aterizări greșite din sărituri), patinajul, skateboardingul, fotbalul sau baschetul (căderi incontrolabile) pot duce la luxații de cot. La copii, căzătura de pe echipamente de joacă (ex: leagăn, cățărătoare) cu brațul întins este o cauză frecventă.
• Accidente de circulație: În coliziuni, dacă brațul e prins sau încercând să te sprijini, se pot produce forțe dislocante asupra cotului. Motocicliștii, de exemplu, pot suferi astfel de traume la brate la impact.
• Tracțiune intensă a antebrațului: Deși luxația completă a cotului necesită de obicei forță considerabilă, la copiii mici există o afecțiune înrudită – “subluxația prono-supinației” (cotul strâmb al doicii) – care survine dacă trag brusc de brațul copilului. Aceea este o subluxație a radiusului, nu o luxație completă a cotului, dar merită menționată. În general, la adulți, tragerea violentă a antebrațului rar cauzează luxație fără un anumit grad de rotație/necontrol asupra cotului.

Factorii de risc:

• Vârsta tânără: Copiii au ligamente mai elastice și o coordonare mai slabă în căderi, deci pot suferi luxații de cot mai ușor. De asemenea, fiind activi, cad frecvent. Totodată, incidența luxațiilor (fără fractură) scade la adulți, care mai degrabă fac fracturi asociate la cot.
• Participarea la sporturi cu risc de cădere sau contact: Gimnaști, skateri, cicliști de munte, rugbiști etc. sunt supuși la traumatisme care pot produce luxații.
• Hiperlaxitate articulară: Deși luxația de cot e mai puțin legată de laxitate generală (față de umăr), persoane cu țesuturi conjunctive mai laxe ar putea suferi luxații partiale (subluxații) mai ușor. Totuși, cotul are stabilitate osoasă mare, deci cel mai mult contează forța traumatismului.
• Cazuri anterioare de luxație de cot: O luxație anterioară poate slăbi aparatul capsulo-ligamentar; de aceea, riscul de recidivă există, mai ales dacă nu s-au vindecat complet structurile. Totuși, recidiva la cot e mai rară comparativ cu umărul, deoarece cotul e mai stabil anatomic.
• Osteoporoza sau fragilitatea osoasă: Dacă o persoană osteoporotică cade, e mai probabil să facă o fractură (de exemplu olecran sau cap radial) decât o luxație pură. Dar fracturile pot coexista cu luxația (luxație complexă).
• Neglijarea precauțiilor de siguranță: de exemplu, nefolosirea echipamentelor de protecție (cotiere la skate, centură la mașină). Cotierele pot proteja de luxații/dure in caderi minore, dar în cele mari tot se poate produce.

Simptome

Luxația cotului se manifestă dramatic imediat după accident:

• Deformarea evidentă a cotului: este adesea primul indiciu vizibil. Cotul apare desfigurat: dacă e luxație posterioară, antebrațul pare deplasat înapoi și în sus față de braț. Se vede o proeminență nefirească – olecranul (vârful cotului) stă mult posterior, iar brațul pare “înfundat” în antebrațul dislocat. Cotul poate avea un unghi anormal sau o asimetrie comparat cu cel sănătos. Pacientul adesea ține brațul ușor flectat, fix, și nu-l poate îndrepta.
• Durere foarte intensă la nivelul cotului: apare instantaneu. Durerea poate radia spre umăr și antebraț. Orice tentativă de mișcare a articulației produce durere ascuțită. Pacientul refuză complet mișcarea cotului.
• Imposibilitatea mișcărilor: articulația fiind dislocată mecanic, nu se mai pot face nici flexie, nici extensie eficient. În plus, durerea blochează. Brațul afectat este ținut nemișcat într-o poziție (de obicei, cotul ușor îndoit și antebrațul sprijinit cu cealaltă mână sau lipit de corp).
• Umflarea rapidă a cotului: traumatismele luxante produc rupturi capsulare și sângerări în articulație. Cotul se tumefiază rapid, țesuturile din jur devin edematiate. Poate apărea și un hematom (vânătaie) care se extinde spre braț sau antebraț în zilele următoare.
• Sunet de pocnitură la momentul accidentului: mulți pacienți raportează că au auzit sau simțit o “poc” când s-a luxat. Uneori poate fi un os fracturat concomitent.
• Senzație de instabilitate și agățare: uneori pacientul poate simți că oasele “nu sunt la locul lor” – o senzație de capete osoase agățate unul de altul anormal.
• Simptome neurologice posibile: structurile neurovasculare pot fi afectate în luxații severe:
  • Amorțeli sau furnicături în antebraț, degete (semn că un nerv – median, ulnar sau radial – e tensionat sau comprimat). De exemplu, compresia nervului ulnar poate da amorțeală la degetul mic și inelar.
  • Paloare sau rece la mână, puls slăbit la artera radială: pot indica afectarea fluxului sangvin (în special dacă artera brahială e întinsă/pinzuită). Asta e urgent de verificat – o dislocare severă posterioară poate spasma artera brahială.
  • Este imperativ ca medicul să evalueze sensibilitatea pe piele și pulsul distal imediat ce e posibil. În majoritatea luxațiilor de cot, totuși, circulația rămâne intactă; nervul ulnar e cel mai predispus să sufere întindere (trece prin spatele epicondilului medial).
• Spasm muscular: mușchii din jur (biceps, triceps, antebraț) pot intra în contracție reflexă puternică, imobilizând și mai mult articulația într-o poziție fixă.

Cu cotul luxat, pacientul de obicei suportă antebrațul cu celălalt braț și stă cu cotul flectat ~45° sau cât i-a rămas, fiind incapabil să-l îndrepte sau să-l flexeze complet. Orice încercare de mișcare produce deformare și mai vizibilă și dureri insuportabile.

Luxațiile posterioare sunt ușor de recunoscut clinic. Luxațiile divergente (radius și ulna se separă – extrem de rare) arată brațul foarte diform. Luxațiile cu fracturi (de ex fractura capului radial plus dislocație – “triada teribilă”) vor combina semne de luxație cu eventual crepitații osoase de la fragmentul fracturat.

Diagnostic

Diagnosticul luxației cotului este relativ clar clinic, însă evaluarea completă include:

• Examen fizic detaliat: Medicul va inspecta deformarea vizibilă a cotului. Se palpează reperele osoase (olecranul, epicondilii humerali) – în mod normal, ele formează un triunghi isoscel la flexie 90°, în luxație raporturile se schimbă. De obicei, olecranul e proeminent posterior. Se evaluează integritatea pielii (dacă e luxație deschisă – rar, dar luxațiile severe pot provoca proeminență osoasă sub piele). Se testează pulsul radial și ulnar la încheietură, reumplerea capilară la degete. Teste pentru nervi: sensibilitatea pe degetul mare (n. radial), index (n. median), deget mic (n. ulnar); capacitatea de mișcare a degetelor (flexie-extensie) dacă durerea permite; abducție degete (ulnar) etc. Adesea, testarea detaliată e dificilă din cauza durerii, dar trebuie notat orice deficit major înainte de reducere.
• Radiografie de cot: confirmă luxația și evidențiază eventuale fracturi asociate. Radiografiile AP și laterale sunt esențiale. Pe radiografie se vede, de exemplu, olecranul ulnei dislocat posterior față de humerus, eventual capul radiusului dislocat și el. Se caută fracturi: coronoidul ulnei fracturat (apare adesea la luxații posterioare – fragment mic), cap radial fracturat, epicondili humerali fracturați. “Triada teribilă” a cotului e: luxație posterioară, fractură cap radial, fractură proces coronoid – radiografia ajută la diagnostic.
• CT scan: nu e de rutină înainte de reducere. Poate fi util după reducere dacă se suspectează fragmente osoase mici sau fracturi complexe vizibile la RX (pentru plan de operație).
• RMN: util ulterior dacă se vrea evaluarea detaliată a ligamentelor, dar nu urgent. Instabilitatea restanta se poate evalua clinic și radiologic după reducere; RMN se face dacă se planifică reparații ligamentare la sportivi, etc.
• După reducere, re-evaluare clinică și radiologică: se face radiografie de control pentru a confirma că articulația este realiniată perfect și pentru a verifica aliniamentul eventualelor fracturi. Clinicianul va retesta stabilitatea – la pacienți sedați se poate testa blând mișcări de valgus/varus ca să simtă integritatea ligamentelor colaterale; altfel, imobilizare și teste mai târziu.
• Diagnosticul diferențial: E practic exclus – deformarea e clară. Ar mai fi fracturi supra-condiliene la copii care pot simula luxație (diformare similară) – radiografia diferențiază.

Luxațiile pot fi clasificate drept:

• Simpe vs complexe: simple (fără fracturi asociate majore), complexe (cu fracturi).
• Direcție: posterioară (și sub-tip: posterolateral etc.), anterioră, medială, laterală, divergentă (radius și ulna diverg separate).
• Stadiu: subluxație (parțial) vs luxație completă.

Aceste clarificări orientate tratamentul.

Tratament (conservator și/sau chirurgical)

Tratamentul luxației cotului se concentrează pe reducerea imediată a dislocării, imobilizarea temporară pentru vindecarea structurilor lezate și reabilitarea ulterioară pentru recăpătarea mișcării și stabilității. Chirurgia este necesară doar în caz de fracturi asociate (luxație complexă) sau dacă luxația este “încarcerată” (nereductibilă prin manevre, eventual din cauza unui fragment osos blocat) ori dacă instabilitatea rămâne severă după reducere.

Tratament de urgență – reducerea luxației:

• Reducerea trebuie efectuată cât mai repede (ideal la locul accidentului de către personal medical sau la spital, după calmare cu analgezie/sedare). O reducere promptă protejează circulația și nervii și ameliorează durerea semnificativ.
• Manevra clasică de reducere pentru luxație posterioară a cotului:
  • Se aplică tracțiune axială pe antebraț (se trage antebrațul în linie cu brațul) pentru a separa oasele.
  • În același timp, se aplică presiune pe olecran în direcție anterioară, împingându-l peste trohleea humerusului, în timp ce se flectează cotul lent. Uneori se mai folosește un contra-sprijin la nivelul brațului.
  • Odată fragmentele aliniate, se va auzi adesea un “clanc” când articulația reintră la loc.
• Este necesară analgezie puternică sau sedare (chiar anestezie) deoarece manevra este dureroasă și mușchii spasmati trebuie relaxați. Unii medici folosesc injecții cu anestezic local în articulație plus sedative IV.
• După reducere, se testează imediat stabilitatea articulației prin mișcări ușoare de flexie-extensie și lateral (varus-valgus) sub control:
  • La majoritatea luxațiilor simple, cotul redevine stabil odată repus (înseamnă că ligamentele colaterale sunt fie intacte, fie doar parțial rupte).
  • Dacă cotul scapă ușor sau se percepe laxitate marcată (în special în valgus – sugerează ruptură ligament colateral medial și eventual cap radial fracturat), e semn de instabilitate severă.
• Orice deficite neurologice vasculare se reevaluează (adesea dacă nervul era întins, se ameliorează).
• Imobilizare inițială: Imediat după reducere, cotul se imobilizează în atelă gipsată posterioară sau orteză fixă, de obicei cu cotul într-un unghi de ~90° flexie, antebraț în pronație sau poziție neutră (poziția de imobilizare uneori aleasă în funcție de care ligament colateral e rănit – de ex. dacă medialul e lezat, imobilizezi în pronație pentru a-l relaxa; dacă lateralul, supinație).
• Se confirmă prin radiografie că reducerea a fost anatomică (articulația congruentă).

Tratament imobilizare și mobilizare:

• Dacă este o luxație simplă (fără fracturi) și stabilă după reducere, tratamentul este ortopedic:
  • Se imobilizează cotul într-o atelă gipsată sau orteză fixă timp scurt, de ~1 săptămână la 2 săptămâni maximum. Durata scurtă pentru a permite capsulei să înceapă vindecarea, dar nu atât de mult încât să se înțepenească cotul.
  • Se începe apoi mobilizarea controlată: se poate pune pacientul într-o orteză articulată care limitează extrema mișcărilor (ex: blochează extensia la -30° să nu forțeze hiperextensia) dar îi permite flexia. Sau se poate face mobilizare cu kinetoterapeut fără orteză mobilă, doar cu atentie.
  • Exercițiile includ flexie-extensie graduale, evitând rotațiile forțate. Practic, imediat ce durerea permite (după 5-7 zile), se vrea să miște cotul pentru a preveni rigiditatea care e o complicație frecventă după luxații.
  • Legat de sprijin: cu atela, bineînțeles nu folosește brațul. După ce se scapă de atelă, brațul poate ridica greutate mică (mâna goală, obiecte <500g) inițial, apoi crește treptat.
• Dacă luxația este complexă (cu fracturi) sau instabilă:
  • Luxația cu fractură minoră: exemplu fractură mică de proces coronoid (<2-3 mm) sau o avulsie mică epicondil – dacă articulația e totuși stabilă la testare (adică nu sare din loc la 30° flexie-extensie), se poate trata neoperator: imobilizare scurtă și mobilizare controlată, eventual protejând flexia-extensia la un anumit unghi (ex: folosind orteză articulată).
  • Luxația cu fracturi majore (cap radial fracturat semnificativ, coronoid mare fracturat): de obicei necesită tratament chirurgical. Se vor fixa fracturile (ex: în triada teribilă – fixare cu șurub sau proteză de cap radial, sutura procesului coronoid dacă mare, plus eventual reconstrucție ligamentară) pentru a reface stabilitatea. După intervenție, se imobilizează câteva zile, apoi se începe mobilizarea timpurie sub protecție.
  • Luxație instabilă fără fracturi (rara): dacă se rupe complet unul din colaterale și cotul tot “iese” ușor, se poate necesita repararea chirurgicală a ligamentelor colaterale.
• Intervenție chirurgicală de urgență e necesară dacă: luxația nu se poate reduce închis (ex: un fragment osos sau țesut moale e interpus – rar, dar se întâmplă cu cap radial fracturat blocat), sau dacă vascularizația e compromisă după reducere (nevoie de explorare vasculară).
• După eventuala chirurgie, planul e similar: imobilizare scurtă, mobilizare timpurie ușoară, eventual cu orteză articulată limitând varus-valgus.

Reabilitarea:

• Indiferent de tip, reabilitarea e esențială. Cotul reacționează rapid cu rigiditate la imobilizare, deci accentul e pe a recâștiga mișcarea treptat.
• Kinetoterapia se bazează pe exerciții de flexie-extensie pasive la început (terapeutul ajută, sau gravitația prin exerciții pendulare la cot), apoi active. Se includ și exerciții de prono-supinație (rotirea antebrațului).
• Se urmărește unghiul de flexie: la ~3-4 săpt după reducere, ideal ar fi să aibă 30-130° mișcare (extensie poate rămâne limitată la 30°, flexie aproape completă), apoi să tot îmbunătățească. Poate să rămână o ușoară limitare permanent (extensia completă uneori nu revine total, rămân 5-10° deficit).
• Întărirea mușchilor brațului (biceps, triceps, antebraț) se face pe măsură ce mobilitatea revine, pentru stabilitate și funcție.

Complicații potențiale:

• Rigiditate articulară: cea mai comună problemă – se poate forma fibroză în capsulă, mai ales dacă imobilizarea a fost prea lungă. Dacă cotul rămâne foarte înțepenit (extensie limitată >30° și flexie sub 120° la 3-4 luni), se pot lua măsuri ca terapie ocupațională intensă, eventual mobilizare sub anestezie sau chiar eliberare chirurgicală a aderențelor, dar se preferă evitarea acestor prin mobilizare precoce.
• Instabilitate cronică: rar, dacă ligamentele colaterale nu s-au vindecat bine sau fracturile nu au fost fixate corect. Pacientul poate simți cotul nesigur la întindere completă, eventual cedează la sprijin. Asta ar putea necesita o reconstrucție chirurgicală tardivă ligamentară.
• Ossificare heterotopică: uneori traumatismul produce formarea de os în țesuturile moi (mai ales la luxațiile cu fracturi). Dacă se întâmplă, duce la scăderea mobilității. Prevenție se face în unele cazuri cu antiinflamatoare sau radioterapie locală (rare).
• Leziuni neurologice persistente: de exemplu, dacă nervul ulnar a fost afectat, în majoritatea cazurilor recuperează spontan în câteva săpt/luni. Dacă nu, se evaluează – se poate face decomprimare tardivă.
• Instabilitate tardivă: luxație recidivantă de cot – rară, dată fiind configurația osoasă puternică. Dacă totuși se repetă luxații, necesită reparare chirurgicală (de ex. transplant de tendon pentru colateralul medial, etc.).
• Artrită post-traumatică: în luxații complexe, mai ales dacă suprafața cartilaginoasă a fost afectată, se pot dezvolta modificări artrozice în timp, determinând dureri la mișcare și eventual blocaje.

Recuperare

Recuperarea după o luxație de cot este un proces esențial pentru recâștigarea mobilității complete a brațului și prevenirea rigidității permanente. Planul de reabilitare depinde dacă luxația a fost simplă sau a avut fracturi asociate, precum și de stabilitatea cotului după tratament. În general, elementele-cheie includ:

• Imobilizare scurtă și protecție: După reducerea luxației, cotul este de obicei imobilizat într-o atelă gipsată sau o orteză statică pentru ~1-2 săptămâni. Scopul este de a permite vindecarea inițială a capsulei și ligamentelor lezate, menținând articulația nedislocată. Cotul se imobilizează de regulă la ~90° flexie. Dacă s-au fixat fracturi chirurgical, medicul poate opta chiar pentru o imobilizare mai scurtă, sau pentru orteză articulată imediat, pentru a mișca devreme. În această perioadă:
  • Se administrează medicamente antiinflamatoare și analgezice pentru durere și pentru a preveni ossificarea heterotopică (uneori medicii dau Indometacin 2-3 săpt post-trauma pentru a preveni formarea de os anormal în mușchi).
  • Pacientul este încurajat să miște degetele mâinii, încheietura și umărul (ca să nu înțepenească și acestea). Mișcări ușoare de rotație a antebrațului (pronație-supinație) pot fi permise dacă nu deranjează stabilitatea.
• Începerea mobilizării timpurii: Foarte important la cot. După 1-2 săptămâni, odată ce durerea acută cedează și medicul confirmă (radiologic) că articulația e stabilă și fracturile (dacă au existat) sunt pe cale bună, se începe mobilizarea treptată:
  • Se poate trece la o orteză articulată de cot care permite flexia și extensia între anumite unghiuri. De exemplu, inițial se limitează extensia la -30° (adică să nu întindă complet, pentru protecția ligamentelor) și flexia la ~100°.
  • Exerciții pasive și pasiv-asistate: Kinetoterapeutul va mobiliza cu blândețe cotul, flexând-ul și întinzând-ul cât permite fără durere excesivă. Pacientul poate folosi gravitația (ex: lăsând brațul să se îndrepte cât poate în jos) sau cealaltă mână pentru a ajuta la mișcare.
  • Exerciții active ușoare: Pacientul începe să își miște singur cotul în intervalul permis. De exemplu, la 2 săpt. post-reducere poate reuși flexie de ~100° și extensie până la ~30-40° cu efort. Se repetă mișcări de mai multe ori pe zi (10-15 repetări de flexie-extensie lente).
  • Pronație și supinație: Foarte important de recăpătat – exerciții de rotire a antebrațului (cu cotul lipit de corp). Aceasta se poate face devreme deoarece afectează mai puțin stabilitatea laterală.
• Creșterea progresivă a amplitudinii: În următoarele săptămâni, pe măsură ce durerile scad și țesuturile se vindecă:
  • Se mărește treptat unghiul de extensie permis (spre 0° adică complet, probabil la ~4-6 săpt post-accident) și flexia către maxim (normal ~140°). Ținta este ca la ~6 săptămâni să ai ~0° extensie și >120° flexie, dacă totul merge bine. Uneori însă, rămâne un mic deficit de extensie (5-10°) mai mult timp.
  • Exerciții active contra gravitației: de exemplu, stând în picioare, lăsat brațul să atârne și apoi flexat cotul aducând mâna la umăr repetitiv (deci antrenament biceps). Sau sprijinind antebrațul pe masă și extinzând cotul ușor.
  • Kinetoterapie în apă: dacă disponibil, după ce inciziile (dacă au fost) sunt vindecate, terapia în piscină ajută – apa susține brațul și permite mișcări cu rezistență scăzută.
• Recuperarea forței și funcției: Odată ce mișcarea e aproape completă (adesea la ~8-10 săpt), se pun accent pe întărirea mușchilor:
  • Exerciții de întărire a tricepsului și bicepsului: la început izometric (încordezi brațul fără mișcare) apoi cu greutăți mici. De exemplu, extensii de cot contra benzii elastice, flexii cu ganteră mică de 1-2 kg.
  • Exerciții pentru mușchii antebrațului: cu o minge moale de strâns pentru forța de prindere, extensii și flexii de pumn contra rezistență pentru a reface forța epicondiliană.
  • Exerciții proprioceptive: includ sprijin pe brațe (de exemplu, stai în 4 labe și transferi greutatea spre brațul afectat treptat), sau folosirea unei mingii de gimnastică sub coate pentru echilibru, astfel corpul reacționează și întărește mușchii stabilizatori ai cotului.
• Întoarcerea la activități normale:
  • Activitățile zilnice ușoare: mâncatul, scrisul, tastatul – pot fi reluate destul de devreme, pe măsură ce mobilitatea revine, adesea după 2-3 săptămâni cu mici adaptări (ex: efort minim).
  • Șofatul: necesită extensie suficientă pentru a întinde brațul la volan și reacții bune. De obicei, permis când flexia-extensia sunt aproape complete și forța decentă – ~6-8 săptămâni de la accident, dar se confirmă cu medicul.
  • Munca fizică mai solicitantă: dacă presupune ridicări grele, sprijin în brațe sau mișcări rapide, se amână până la ~3 luni când cotul e solid și reantrenat. Chiar și atunci, se reîncepe treptat.
  • Sport:
    • Alergatul (fără implicarea directă a brațelor) se poate face după ~1 lună (nu afectează cotul semnificativ).
    • Sporturile precum ciclism – după ~4-6 săptămâni (presupun sprijin un pic pe ghidon).
    • Tenis, baschet – în general cam la 3-4 luni, când mobilitatea e completă și forța aproape recuperată, altfel riscă re-luxa sau fractura. Vor folosi eventual protecții la început.
    • Ridicarea de greutăți mari (haltere) – foarte prudent, poate 4-6 luni.
• Monitorizarea evoluției: Frecvent, pacienții rămân cu un mic deficit de extensie (cotul nu se întinde chiar complet). Atâta timp cât e <10-15°, nu deranjează funcțional major (mulți nu-l observă). Dacă rămâne un deficit mare (>30°) la 3-4 luni, se discuta eventuale intervenții (întinderi sub anestezie, etc.). Adesea totuși, se preferă un cot ușor limitat dar stabil, decât forțarea care ar putea provoca instabilitate.
• Prevenția complicațiilor: se menține exerciții de întreținere luni bune, pentru a preveni contracturi. Unii medici recomandă pacienților să evite sprijinul pe braț complet întins pentru ~6 luni (să nu forțeze hiperextensia și varus la cot), de exemplu la ridicarea de greutate. Dacă a fost implicat nervul ulnar, se monitorizează: eventual fizio pentru nerv, evitarea presiunii directe pe cot.

Prognosticul luxațiilor de cot este bun: majoritatea recuperă aproape toată mișcarea și funcția. Totuși, e frecvent să rămână cu o mică scădere de mobilitate (extensie terminală lipsă) sau cu un mic sentiment de rigiditate la schimbări meteo – acestea sunt uzuale și de obicei nu afectează abilitatea de a folosi brațul normal. Cu reabilitare adecvată, pacienții revin la viața de dinainte, inclusiv sport recreațional, în câteva luni.

Întrebări frecvente

• Trebuie să merg la spital pentru o luxație de cot sau pot să-l pun la loc singur?
  Trebuie să mergi la spital urgent. Nu încerca să reduci singur luxația cotului, cu excepția situației în care ești departe de ajutor medical și ai pregătire în astfel de manevre. Reducerea incorectă poate provoca leziuni mai grave (de exemplu, fracturi suplimentare sau leziuni vasculare). Luxația cotului este o urgență pentru că pot fi prinse nervi sau artere; de asemenea, durerea este foarte intensă și ai nevoie de analgezie adecvată. Medicul de urgență sau ortopedul va face reducerea sub sedare sau anestezie pentru a relaxa mușchii. De asemenea, la spital ți se va face o radiografie înainte și după reducere, ca să se asigure că e totul la loc și nu există fracturi. În concluzie: imobilizează temporar brațul (ținându-l îndoit și lipit de corp, eventual într-un bandaj improvizat), aplică gheață dacă poți, și mergi de urgență la un serviciu medical.
• Cât timp trebuie să țin brațul imobilizat după reducerea luxației de cot?
  Imobilizarea completă este destul de scurtă, în general 1 până la 3 săptămâni maximum, în funcție de gravitatea leziunii ligamentare. De multe ori, medicii recomandă cam 10-14 zile cu atelă gipsată sau orteză fixă la ~90° flexie, apoi încep mișcările ușoare. Dacă a fost luxație simplă și stabilă, uneori se începe mobilizarea chiar după 7-10 zile, trecând la o orteză mobilă. Imobilizarea prelungită peste 3 săptămâni ar crește riscul de “înțepenire” a cotului și a mușchilor în jur. Totuși, perioada exactă poate varia: dacă au existat fracturi reparate chirurgical, medicul ar putea dori 2-3 săptămâni de protecție completă. Ca regulă, cum se vede un început de vindecare și scade durerea, se trece la mobilizare. Apoi, chiar și în orteză articulată, e ca o imobilizare parțială deoarece îți limitează mișcările la un anumit unghi. Medicul tău știe cel mai bine starea ligamentelor și a oaselor, deci va ajusta timpul de imobilizare. Respectă planul dat – prea multă imobilizare dă rigiditate, prea puțină poate risca o instabilitate, deci e un echilibru fin.
• Voi putea îndrepta complet cotul după o luxație?
  În multe cazuri, cu terapie adecvată, da – vei putea aproape sau chiar complet. Totuși, este destul de comun ca după o luxație serioasă de cot să rămână un mic deficit de extensie; poate nu vei mai putea hiperextinde cotul ca înainte (unii oameni au câteva grade de extensie peste 0°, care se pot pierde). Dacă faci sârguincios exercițiile de extensie (fără exagerare), ai șanse mari să ajungi la 0° (cot drept) sau foarte aproape. Statistic, mulți pacienți rămân cu ~5-10° lipsă de extensie – adică cotul e ușor flectat când e “complet întins”. Asta de obicei nu afectează funcțional; cele mai multe activități (inclusiv sport) pot fi făcute cu un cot ce se întinde la 5°. Cel mai dificil este să recuperezi ultimele grade de extensie; flexia (îndoirea) de obicei revine aproape complet (poate rămâne un mic deficit de 5-10° la flexia maximă, dar rar e important). Continui kinetoterapia chiar și după ce termini ședințele formale – de exemplu, periodic întinde cotul folosind greutatea brațului, fă exerciții la sală cu gantere ușoare pentru triceps etc. În general, dacă la 3 luni post-luxație ai recâștigat ~90-95% din mișcare, restul de 5-10% s-ar putea să rămână, dar nu îți va deranja viața de zi cu zi.
• Luxația cotului poate să recidiveze?
  Cotul, spre deosebire de umăr, are o predispoziție mai mică la luxații repetate. Odată vindecate ligamentele, de obicei cotul nu se luxează ușor din nou. Totuși, există un risc dacă leziunile ligamentare au fost severe și poate nu s-au cicatrizat ideal sau dacă anatomia a fost afectată (de ex., a rămas un fragment osos nepotrivit). Recidiva este totuși rară la luxațiile simple. E mai probabilă la luxațiile asociate cu fractură de cap radial sau coronoid mare (instabilitate persistă). Ca prevenție, e bine să:
  • urmezi programul de recuperare complet ca să recâștigi forța mușchilor din jur (triceps, biceps, antebraț), care adaugă stabilitate;
  • eviți timp de câteva luni solicitarea extremă a cotului (ex: forțări bruște în extensie maximă sau împins greutăți mari);
  • în situații de risc (sport intens), eventual port protecții elastice la cot.
    Dacă totuși simți că umărul… pardon, cotul “joacă” sau ai senzație că vrea să iasă iar, spune-i ortopedului – e posibil să fie nevoie de investigații suplimentare (RMN pentru ligamente) și eventual o intervenție reconstructivă. Dar repet, recidiva luxației de cot este rară; majoritatea oamenilor nu experimentează o a doua luxație, decât dacă suferă iar un traumatism serios.
• Ce complicații pot apărea după luxația cotului?
  Complicațiile posibile includ:
  • Rigiditatea articulației (înțepenirea): Este cea mai comună problemă. Cotul poate pierde o parte din mobilitate dacă formarea de cicatrice și imobilizarea au fost mari. Un grad minor de rigiditate (cum am discutat, câteva grade pierdute) e frecvent și acceptabil. Rigiditatea severă, în care mobilitatea e foarte limitată, poate necesita proceduri suplimentare (mobilizări sub anestezie, sau chirurgical lysis of adhesions). Prevenția principală e kinetoterapia precoce și perseverentă.
  • Instabilitatea cronică: dacă ligamentele colaterale au fost foarte deteriorate și nu s-au vindecat bine, cotul ar putea rămâne predispus să “scape” parțial (subluxatii) la mișcări extreme sau forțe de valgus/varus. Pacientul poate simți slăbiciune sau nesiguranță la împins din brațe. În cazuri severe, se poate lua în considerare reconstrucție chirurgicală ligamentară.
  • Ossificare heterotopică: uneori după trauma la cot, corpul produce os în exces în țesuturile moi (mușchi, capsule). Asta poate bloca mișcarea (bariere osoase anormale). Dacă se întâmplă, se vede la radiografii, și dacă limitează serios funcția, uneori se face intervenție de îndepărtare a acelor depozite osoase (după ce se maturizează, altfel recidivează). Prevenția: medicație AINS sau radioterapie locală imediat după accident la cei cu risc mare (tare rar).
  • Leziuni nervoase persistente: nervul ulnar e cel mai implicat. Uneori, chiar dacă luxația a fost redusa, pacientul rămâne cu amorțeală la degetul mic și jumate din inelar, sau cu slăbiciune la strâns pumnul. Multe din aceste deficite se îmbunătățesc lent (nervii se recuperează cu ~1mm/zi dacă au fost întinși). Se monitorizează. Dacă la 3-4 luni persistă deficit major, un neurolog sau chirurg plastic poate recomanda studii de conducere nervoasă și eventual decomprimare/ transpoziție a nervului ulnar.
  • Recidiva luxației: am discutat, rar, dar poate apărea. O luxație repetată va fi tratată de obicei chirurgical (cotul nu e ca umărul, unde unii trăiesc cu instabilitate; la cot se preferă fixare).
  • Artrită post-traumatică: peste ani, articulația cotului ce a suferit luxație poate dezvolta modificări degenerative (cartilaj uzat pe suprafețele articulare). Asta se manifestă prin dureri de cot la efort, scăderea treptată a mobilității, eventual zgomote articulare. Prevenirea completă nu e posibilă, dar mobilizarea corectă și menținerea tonusului muscular ajută la cartilaj.
    Pe termen scurt, dacă tratamentul e prompt și corect, cele mai importante lucruri de urmărit sunt rigiditatea și eventuala lezare vasculară/nervoasă. Cu recuperare intensă, de obicei scapă doar cu o mică limitare de mișcare, cum am menționat. Echipa de ortopedie și kinetoterapie se va asigura să minimizeze riscurile. Deci, implică-te în recuperare și respectă restricțiile pentru o vindecare fără complicații severe.