Introducere generală

Fractura vertebrală de compresie, cunoscută colocvial și ca tasare vertebrală, reprezintă o prăbușire parțială a corpului unei vertebre sub acțiunea unei forțe. Cu alte cuvinte, vertebra – unul dintre oasele coloanei vertebrale – se fracturează și își micșorează înălțimea, adesea formând o formă de pană (fața anterioară a vertebrei se tasează mai mult decât cea posterioară). Aceste fracturi apar frecvent la nivelul coloanei toracice inferioare și lombare superioare (T11-L2), zone care suportă mult stres.

Fracturile vertebrale de compresie au două scenarii principale:

• La vârstnici cu osteoporoză, pot surveni în urma unui traumatism minim (chiar și o aplecare bruscă, un efort de ridicare sau o căzătură de la nivelul solului pot provoca fractura). Osteoporoza face oasele coloanei fragile, predispunând la aceste tasări – de aceea, fracturile vertebrale de compresie sunt considerate fracturi tipice de fragilitate la vârstnici.
• La tineri sau adulți fără osteoporoză, fracturile de compresie apar de obicei în urma unor traumatisme de energie mare: căderi de la înălțime, accidente de mașină (când se cade pe picioare sau șezut brusc), accidente sportive severe. În aceste cazuri, fractura poate fi mai complexă (uneori implicând și elemente ale vertebrei posterioare, fiind o fractură de tip “burst”).

Indiferent de cauză, fractura vertebrală de compresie poate cauza dureri semnificative și, dacă e severă, poate duce la deformări ale coloanei (cifoza, adică formarea unei cocoașe) și probleme neurologice dacă fragmentele osoase apasă pe măduva spinării sau nervi. Tonul acestei pagini va fi unul clar și liniștitor, oferind pacienților informații despre cauze, simptome, opțiuni de tratament și recuperare în cazul acestor fracturi.

Cauze și factori de risc

Cauzele principale ale fracturilor vertebrale de compresie sunt:

• Osteoporoza: Este cea mai frecventă cauză. Oasele slăbite de osteoporoză cedează sub greutatea corpului sau mici traume. La persoanele (femei în special) peste 65-70 de ani cu osteoporoză severă, tasările vertebrale pot apărea chiar și la activități banale: aplecarea bruscă să ridice un obiect, ridicarea unei greutăți moderate, un strănut sau o căzătură ușoară pe șezut pot genera fractura. Practic, corpul vertebral (partea din față a vertebrei) se comprimă sub propria greutate. Osteoporoza este atât de implicată încât fracturile vertebrale sunt uneori primele semne (apar la câțiva ani după instalarea osteoporozei, care altfel e silențioasă).
• Traumatismele majore: La persoanele cu oase normale, trebuie forțe mari pentru fracturarea vertebrelor. Exemple: cădere de la înălțime și aterizare în picioare sau pe șezut (forța de impact se transmite prin coloană), accidente auto la viteză mare (compresia bruscă a trunchiului de centură sau impactul vertebrelor), accidente în sporturi extreme (schi acrobatic, parașutism – aterizare greșită). Astfel de fracturi pot fi mai instabile decât cele osteoporotice.
• Cauze patologice (altele decât osteoporoza): Metastazele osoase (cancerul care s-a întins la vertebre, ex: cancer de sân, plămâni, prostată) pot slăbi vertebra, ducând la fractură chiar și spontană sau la minim efort. Infecții ale coloanei (de ex. tuberculoza, numită Maladia Pott, sau infecții bacteriene severe) pot eroda vertebrele. De asemenea, boli precum boala Paget sau anumite tulburări endocrine pot fragiliza vertebrele.
• Spondilita anchilozantă: În stadii avansate, această boală care “sudează” coloana poate predispune la fracturi vertebrale, adesea prin mecanisme de forfecare minore, deoarece coloana devine rigidă și fragilă.
• Tratamentul cu corticosteroizi: Utilizarea pe termen lung a cortizonului (pentru boli reumatice, astm etc.) este un factor major de risc pentru osteoporoză secundară și, implicit, fracturi de compresie vertebrale.

Factorii de risc:

• Vârsta înaintată și sexul feminin: Femeile aflate la menopauză și persoanele peste 70 de ani au risc înalt de osteoporoză, deci implicit de tasări vertebrale.
• Antecedente de fracturi osteoporotice: dacă o persoană a avut deja o fractură vertebrală de compresie sau o fractură de șold/radius osteoporotică, riscul de noi fracturi crește semnificativ.
• Indice de masă corporală scăzut: persoanele foarte slabe (IMC mic) și cu masă musculară redusă au adesea densitate osoasă mai scăzută și protecție mai mică la căderi.
• Fumatul și sedentarismul: fumatul contribuie la pierderea densității osoase. Lipsa exercițiului fizic slăbește oasele (exercițiile cu greutăți ajută la menținerea masei osoase).
• Deficitul de calciu și vitamina D: alimentația săracă în calciu și D, plus lipsa expunerii la soare, predispun la osteoporoză.
• Profesia sau hobby-urile riscante: lucrul la înălțime fără măsuri de siguranță, sporturi extreme (escaladă, parkour) cresc șansa unui traumatism major.

Simptome

Simptomele fracturii vertebrale de compresie depind de severitatea fracturii și de numărul vertebrelor afectate:

• Durere bruscă de spate: este cel mai frecvent simptom. De obicei apare brusc, în momentul fracturii – pacientul poate simți o durere ascuțită în coloana toracală sau lombară după un anumit eveniment (un efort de ridicare, o căzătură). Durerea este localizată la nivelul vertebrei fracturate (de exemplu, în mijlocul spatelui dacă e toracală, sau zona șalelor dacă e lombară) și poate radia în jur (spre coaste, lateral). Durerea se agravează în poziție verticală (ortostatism) și la activitate, și scade la întindere pe pat. Acesta e un indiciu caracteristic: pacientul simte nevoia să se întindă pentru a calma durerea. În fracturile multiple (ex: fracturi la mai multe vertebre deodată), durerea poate fi difuză pe o regiune a spatelui.
• Deformarea posturii: dacă fractura este severă sau dacă există fracturi vertebrale multiple în timp, coloana se poate curba anormal. Apare o cifoză dorsală (cocoașă), pacientul căpătând spatele încovoiat înainte. La fracturi acute singulare, deformarea este minimă, dar fracturile repetate pot reduce înălțimea corporală (pacientul devine mai scund cu câțiva centimetri) și creează cocoașa numită “dorsală de văduvă”.
• Spasm muscular: mușchii paravertebrali din zona fracturii se contractă reflex ca să protejeze coloana, provocând spasme musculare dureroase. Acești mușchi rigizi contribuie la durerea și limitarea mișcărilor spatelui.
• Durere la apăsare (sensibilitate locală): la examinare, locul fracturii este adesea foarte sensibil la atingere sau percuție (apăsarea ușoară pe procesul spinos al vertebrei respective produce durere).
• Limitarea mobilității: pacientul cu fractură vertebrală acută va avea dificultate în a se apleca, a răsuci trunchiul sau a ridica obiecte. Mișcările coloanei sunt reduse de durere și spasm. Mersul poate fi afectat în sensul că pacientul se mișcă rigid, cu precauție. Dacă fractura e în zona lombară, aplecarea înainte este foarte dureroasă; dacă e în zona toracală, rotațiile și respirațiile adânci pot fi dureroase.
• Simptome neurologice (dacă există compresiune medulară): de obicei, fracturile de compresie osteoporotice nu afectează măduva, fiind în partea anterioară a vertebrei. Însă fracturile rezultate din traume mari (unde vertebra “explodează” – fractură de tip burst cu fragmente spre canalul spinal) pot da simptome precum: durere care se extinde în jurul coastelor (dacă sunt nervii intercostali iritați), amorțeli, furnicături sau slăbiciune în picioare (dacă e afectată măduva la nivel toracic sau lombar superior), până la tulburări de mers sau, în cazuri severe, incontinență sau paralizie sub nivelul leziunii. Aceste simptome severe constituie o urgență medicală.

În fracturile de compresie de cauză osteoporotică, uneori simptomele pot fi mai graduale sau atenuate: de exemplu, un vârstnic poate resimți doar o durere de spate moderată care persistă zile în șir, agravată de stat mult în picioare, fără un moment clar de “pocnitură”. Astfel de fracturi pot trece neobservate inițial și sunt descoperite ulterior la radiografii. Oricum, durerea chiar și moderată de spate la un pacient cu risc (vârstnic, osteoporotic) trebuie investigată.

Diagnostic

Evaluarea unei fracturi vertebrale de compresie implică:

• Examen clinic amănunțit: medicul va nota istoricul (de ex. a fost o cădere? sau durerea a apărut treptat?), va inspecta coloana pentru eventuale deformări (cifoză), va palpa șira spinării pentru a găsi zone dureroase la presiune. De asemenea, va verifica funcția neurologică: teste de sensibilitate la diferite niveluri ale trunchiului și picioarelor, reflexe osteotendinoase, forța musculară la picioare, controlul sfincterelor dacă fractura e lombară înaltă sau toracală. Cel mai adesea, în fracturile osteoporotice necomplicate, examenul neurologic este normal.
• Radiografia de coloană vertebrală: Este adesea primul test imagistic. O radiografie a segmentului suspectat (coloană toracală sau lombară) poate evidenția tasarea vertebrală. Se va observa vertebra afectată având înălțime redusă, adesea sub forma unei pene (mai mică în partea din față). Radiografia ajută și la excluderea altor fracturi vertebrale sau la identificarea unor fracturi vechi. Trebuie făcută în cel puțin două incidențe (față și profil). Uneori, la persoanele vârstnice, fracturile vechi calcificate pot fi vizibile distinct de cele acute (cele recente pot avea margini mai puțin scleroase).
• IRM (rezonanță magnetică): este foarte util pentru a data fractura și a evalua țesuturile moi. IRM poate arăta edemul măduvei osoase în vertebra fracturată (semn de fractură acută). De asemenea, e de elecție dacă se suspectează compresie asupra măduvei sau nervilor – oferind imagini ale canalului spinal și eventualelor fragmente protruzionate. IRM e sensibil și la fracturile pe os patologic (tumorile apar cu semnal specific). În multe cazuri de osteoporoză necomplicată nu este absolut necesar un IRM, dar dacă există dubii diagnostice sau simptome neurologice, se face.
• Tomografie computerizată (CT): oferă imagini detaliate ale structurii osoase a vertebrei. Ajută la aprecierea gradului de fragmentare. CT-ul se folosește mai des în fracturile traumatice la tineri, pentru planificarea chirurgicală sau evaluarea stabilității (dacă fractura interesează peretele posterior al vertebrei și canalul medular). De asemenea, dacă radiografia sugerează fractură dar nu e clar, CT-ul confirmă.
• Densitometrie osoasă (DEXA): nu diagnostichează fractura, dar dacă suspectăm că fractura e din osteoporoză, se recomandă efectuarea unei osteodensitometrii ulterior pentru a cuantifica osteoporoza și ghida tratamentul.
• Teste de laborator: pot fi indicate pentru a identifica factori contributivi (de exemplu, vitamina D serică scăzută), sau markeri de metastaze (dacă fractura a apărut fără motiv la o persoană de vârstă medie, se poate face un screening de neoplazie).

Diagnostic diferențial: Uneori, durerea de spate la vârstnici poate proveni și din alte cauze (artroză, discopatie). Radiografiile pot arăta tasări vechi – medicul trebuie să distingă dacă fractura este nouă sau mai veche. IRM ajută aici, deoarece fracturile acute apar cu edem, cele vechi sunt “uscate”. Dacă e vorba de fractură pe os patologic (tumoră), IRM și eventual biopsie pot fi necesare.

Odată confirmată fractura de compresie și exclusă afectarea neurologică semnificativă, se trece la stabilirea planului de tratament.

Tratament (conservator și/sau chirurgical)

Tratamentul fracturilor vertebrale de compresie depinde de cauza fracturii, severitatea acesteia și prezența complicațiilor neurologice. În general, se urmărește ameliorarea durerii, stabilizarea coloanei și prevenirea deformărilor ulterioare. Opțiunile includ tratament conservator (majoritar în fracturile osteoporotice stabile) sau proceduri intervenționale/chirurgicale (în cazuri severe sau refractare la tratament conservator).

Tratament conservator (nechirurgical): Este prima linie în majoritatea tasărilor vertebrale, mai ales cele osteoporotice:

• Odihnă relativă și evitarea efortului: imediat după fractură, pacientul ar trebui să reducă semnificativ activitățile care agravează durerea. Se recomandă repaus la pat pe perioade scurte (câteva zile), în special pentru durerile foarte intense, dar nu imobilizare prelungită – pentru a preveni complicațiile sedentarismului (pierderea masei musculare, risc de tromboze). Alternarea repausului la pat cu perioade scurte de mobilizare (mers prin casă) este o abordare echilibrată.
• Medicație analgezică: analgezicele sunt esențiale. Se folosesc antiinflamatoare nesteroidiene (AINS) și paracetamol pentru controlul durerii. Dacă durerea e severă, se pot prescrie temporar opioide ușoare (codeină, tramadol) sau chiar opioide mai puternice pentru câteva zile, cu precauția legată de constipație la vârstnici. Unii medici pot recomanda calcitonina pe termen scurt – s-a observat că administrarea de calcitonină poate reduce durerea din fracturile vertebrale și are efect benefic pe os. Relaxantele musculare pot fi administrate pentru spasm (de ex. diazepam la doze mici) dacă spasmele sunt deranjante.
• Ortezare (corset vertebral): Un corset toraco-lombar poate fi recomandat pentru a imobiliza segmentul afectat și a diminua durerea în timpul mișcării. Aceste orteze (de tip TLSO – thoracolumbar-sacral orthosis) susțin spatele, previn flexia exagerată a coloanei și permit fracturii să se consolideze într-o poziție mai bună. Corsetul se realizează de obicei pe măsură, se poartă când pacientul stă în picioare sau merge, și se poate da jos în pat pentru confort. Durata de purtare e de ~6-12 săptămâni, în funcție de vindecare. Important: deși corsetul ajută, el trebuie folosit concomitent cu exerciții, altfel musculatura spatelui se poate atrofia.
• Fizioterapie și mobilizare atentă: După faza acută (după primele 1-2 săptămâni), este recomandată începerea unei mobilizări ghidate. Un kinetoterapeut poate indica exerciții ușoare care nu pun presiune pe vertebre, de exemplu: mișcări de întindere a spatelui (extensii ușoare pe plan dur), exerciții de respirație profundă (pentru torace, deoarece durerea poate determina respirație superficială), contracții izometrice ale musculaturii paravertebrale. Pe măsură ce durerea scade, se introduc exerciții de întărire a musculaturii spatelui și de îmbunătățire a posturii, cu scopul de a preveni cifoza excesivă și noi fracturi. Mobilizarea rapidă, cu ajutorul kinetoterapeutului, s-a dovedit utilă pentru a preveni pierderea osoasă suplimentară și complicațiile de imobilitate.
• Tratamentul osteoporozei: Foarte important în fracturile osteoporotice. Medicul va iniția tratament specific: suplimente de calciu și vitamina D, eventual medicamente anti-osteoporotice precum bifosfonați (alendronat, risedronat) sau alte terapii (denosumab, teriparatid) pentru a crește densitatea osoasă și a preveni fracturi viitoare. Bifosfonații ajută la consolidarea vertebrelor și reduc riscul de fracturi ulterioare, fiind standard după o fractură de fragilitate.
• Monitorizare: Durerile acute scad, de regulă, considerabil în prima lună de la fractură. Radiografii de control pot fi efectuate la ~6 săptămâni și 3 luni pentru a vedea gradul de consolidare și colaps eventual progresiv al vertebrei. În paralel, se monitorizează înălțimea pacientului și curbura coloanei. Dacă durerea nu cedează sau se agravează, se reconsideră investigațiile (poate fractura nu era doar osteoporotică, sau poate s-a deplasat mai mult fragmentul).

Metode intervenționale minim invazive: În ultimii ani, două proceduri – vertebroplastia și cifoplastia – sunt folosite pentru fracturile vertebrale dureroase care nu răspund la tratamentul conservator:

• Vertebroplastia percutanată: implică injectarea unui ciment osos special (PMMA – polimetilmetacrilat) direct în corpul vertebral tasat. Procedura se face minim invaziv, cu anestezie locală sau sedare, introducând un ac gros în vertebră sub control radiologic, prin care se injectează cimentul. Acesta se întărește rapid și stabilizează vertebra, reducând micromișcările care cauzează durere. Vertebroplastia ameliorează durerea la multe cazuri de fracturi osteoporotice (adesea aproape imediat după procedură). Nu readuce însă înălțimea vertebrei.
• Cifoplastia (sau balonoplastia vertebrală): este o variantă în care, înainte de cimentare, se introduce un balonaș în vertebră, care se umflă pentru a crea un spațiu și a încerca redobândirea parțială a înălțimii vertebrei tasate. Apoi se scoate balonul și în cavitatea creată se injectează ciment. Cifoplastia poate, în unele cazuri, să corecteze ușor deformarea (crește cu câțiva milimetri înălțimea vertebrei) și reduce riscul de scurgere a cimentului, deoarece se operează sub un oarecare control de volum. Ambele proceduri sunt minim invazive, se fac adesea ambulator sau cu o noapte de spitalizare, și permit pacientului să meargă acasă cu dureri mult reduse.

Aceste proceduri se iau în considerare la pacienții la care durerea este severă și nu cedează în ~2-3 săptămâni cu tratament conservator, sau la cei care nu pot tolera analgezicele puternice. Se pot face ideal în primele 8 săptămâni de la fractură pentru eficiență maximă.

Tratament chirurgical deschis: Este rezervat situațiilor de fracturi instabile cu risc neurologic, mai ales în cazul traumatismelor la tineri:

• Dacă fractura de compresie este însoțită de fragmente osoase care comprimă măduva sau nervii (fractură de tip burst cu fragment posterior), se impune deseori decompresie chirurgicală (laminectomie) și stabilizare a coloanei. Stabilizarea se face prin fixare cu șuruburi și tije la nivelul vertebrelor adiacente, uneori combinată cu vertebroplastie a corpului fracturat sau cu fuziune osoasă.
• În fracturile osteoporotice, rar se ajunge la chirurgie deschisă. Totuși, dacă o astfel de fractură cauzează cifoze severe și progresive care amenință funcția pulmonară sau calitatea vieții, se poate lua în calcul o intervenție de corecție (instrumentare cu șuruburi pediculare și tije, plus ciment la vertebre).
• Chirurgia majoră pe coloana unui pacient vârstnic osteoporotic prezintă riscuri, de aceea se evită pe cât posibil. Progresele vertebroplastiei au redus necesitatea operațiilor deschise.

În concluzie, tratamentul se personalizează: multe fracturi se tratează cu corset și analgezice, iar când durerea dictează, se recurge la vertebroplastie. Odată trecut episodul acut, se pune accent pe tratarea cauzei (osteoporoza) și recuperarea mobilității.

Recuperare

Recuperarea după o fractură vertebrală de compresie poate fi un proces îndelungat, în special la pacienții vârstnici. Scopurile recuperării sunt ameliorarea completă a durerii, recăpătarea mobilității și prevenirea altor fracturi. Iată etapele tipice:

• Controlul durerii și repausul inițial: În primele săptămâni, durerea dictează gradul de activitate. Pacientul va alterna perioadele de repaus (stând întins pe spate pe o saltea fermă) cu scurte plimbări prin cameră. Dacă s-a indicat purtarea unui corset, pacientul îl va îmbrăca înainte de a se ridica din pat și îl va da jos când se întinde. Este normal ca durerea să fie mai intensă dimineața, la sculare, și să scadă după mișcare ușoară, dar apoi să reapară dacă stă mult în picioare. În această fază, ajutorul familiei e important, deoarece pacientul poate avea nevoie de asistență la activitățile zilnice (pregătirea mesei, curățenie etc.).
• Ameliorarea durerii în timp: De obicei, durerea scade semnificativ în 4-6 săptămâni. Multe studii arată că cea mai mare ameliorare se petrece în prima lună, iar în următoarele două luni durerea reziduală dispare aproape complet. Desigur, pot rămâne mici disconforturi la statul prelungit în picioare sau la efort, dar comparativ cu durerea inițială sunt mult reduse. Dacă durerea persistă intens peste o lună, se reconsideră opțiunea vertebroplastiei.
• Renunțarea la orteză și creșterea mobilității: Dacă pacientul a purtat corset, la ~8-12 săptămâni medicul poate recomanda înlăturarea treptată. Se va face radiografie de control: dacă fractura e stabilă (fără colaps progresiv) și durerea e mică, se poate renunța la orteză pentru perioade din ce în ce mai lungi zilnic. În paralel, se intensifică kinetoterapia.
• Kinetoterapie și exerciții de recuperare: Programul de recuperare se adaptează stării pacientului:
  • În primele 2 săptămâni: exerciții pasive de respirație (pentru a evita complicații pulmonare din imobilitate) și mișcări ușoare ale brațelor și picioarelor (rotiri de încheieturi, flexii-extensii de genunchi) pentru a menține circulația.
  • După ameliorarea inițială: exerciții active ușoare – cum ar fi extensii delicate ale spatelui (de exemplu, culcat pe burtă și ridicând ușor capul și umerii, sub supraveghere), exerciții de întărire a musculaturii trunchiului (contracții ale mușchilor paravertebrali și abdominali, fără a flexa spatele excesiv). S-a demonstrat că mobilizarea precoce ajută la prevenirea pierderii osoase suplimentare și scade riscul altor fracturi.
  • Recăpătarea posturii corecte: kinetoterapeutul învață pacientul exerciții de postură – de exemplu, să stea drept, cu umerii trași ușor înapoi (cât permite confortul), să facă mișcări de “lipire a spatelui de perete” pentru a conștientiza poziția. Se pot folosi benzi elastice pentru exerciții de tragere care întăresc mușchii interscapulari (contracarând tendința de cocoașă).
  • Exerciții de echilibru și mers: mai ales la vârstnici, după o perioadă de durere, echilibrul poate fi afectat. Terapeutul poate lucra cu pacientul la mers (eventual instruind folosirea unui baston dacă e nevoie), exerciții ușoare de echilibru (mers pe linie dreaptă, ridicări pe vârfuri sprijinit).
  • Hidroterapie: dacă este accesibil, exercițiile în apă caldă pot fi benefice (flotabilitatea reduce presiunea pe coloană, permițând mobilizare cu durere minimă).
• Revenirea la activități cotidiene: În general, pacienții cu fracturi osteoporotice revin la un nivel funcțional acceptabil în aproximativ 3 luni. Asta înseamnă că se pot deplasa, pot avea grijă singuri de casă, cu dureri minime. Pentru cei cu vertebroplastie, revenirea poate fi mai rapidă (cimentul oferind ameliorare rapidă). Totuși, ridicarea de greutăți mari sau activități solicitante (grădinărit intens, a muta mobilă etc.) ar trebui evitate sau făcute cu mare prudență permanent, deoarece fragilitatea osoasă persistă.
• Prevenția secundară: Un aspect crucial al recuperării este prevenirea altor fracturi. Se continuă medicația pentru osteoporoză. Pacientul este educat în măsuri de siguranță: folosirea unui baston/cadru dacă are instabilitate la mers, amenajarea locuinței (iluminat adecvat, înlăturarea covorașelor ce pot cauza împiedicare, bare de sprijin la baie). Se recomandă exerciții de întreținere regulate (de exemplu, plimbări zilnice scurte, gimnastică medicală) pentru a menține forța musculară și densitatea osoasă.
• Monitorizare medicală: Medicul va evalua periodic durerea, postura și calitatea vieții. Dacă apar semne de cifoza accentuată sau dacă pacientul acuză dureri cronice, se pot indica radiografii suplimentare. Uneori, fracturile vertebrale multiple pot duce la sindrom de durere cronică de spate – caz în care sunt utile echipele multidisciplinare (reumatolog, specialist în durere, reabilitare).

În fracturile traumatice la tineri tratate chirurgical, recuperarea implică, pe lângă vindecarea osoasă, și fuziunea eventuală a vertebrelor instrumentate. Pacienții tineri, dacă nu au deficite neurologice, pot reveni la o viață normală după 3-6 luni, deși restricțiile de efort intens pot fi menținute până la un an.

Per total, durerile tind să se remită în câteva luni, mobilitatea se îmbunătățește considerabil cu kinetoterapie, însă pacienții trebuie să fie conștienți că există riscul ca spatele să nu mai fie “ca la 20 de ani” dacă fractura a produs deformare – pot rămâne cu o ușoară cocoașă sau cu o toleranță mai mică la stat în picioare perioade lungi. Cu o gestionare corectă și aderență la tratamentul osteoporozei, mulți pacienți își pot relua activitățile anterioare adaptate (de exemplu, drumeții ușoare în loc de trasee foarte solicitante etc.). Empatia și încurajarea fac parte importantă din proces: pacientul trebuie încurajat că, deși fractura a fost un eveniment neplăcut, cu grijă și tratament adecvat își poate menține independența și calitatea vieții.

Întrebări frecvente

• Cum îmi dau seama dacă durerea mea de spate este de la o fractură de compresie sau de la o cauză banală?
  Durerea de spate din fractura vertebrală apare adesea brusc, după un anumit eveniment (de exemplu, după o căzătură sau ridicarea unui obiect greu). Este intensă și localizată în punct fix, și persistă chiar în repaus, agravându-se când stai mult în picioare și ameliorându-se când stai întins. Durerea obișnuită de spate (musculară sau artrozică) tinde să fie difuză, apare treptat și se ameliorează la mișcare ușoară (nu neapărat la repaus prelungit). De asemenea, într-o tasare vertebrală, poți observa scădere în înălțime sau apariția unei cocoașe. Totuși, diferențierea sigură o face medicul cu ajutorul radiografiei. Dacă ai factori de risc (osteoporoză, vârstă, traumatism), e bine să investighezi orice durere substanțială de spate ce durează mai mult de câteva zile.
• Trebuie să port corset? Dacă da, cât timp?
  Corsetul (orteza toraco-lombară) este recomandat în multe cazuri de tasare vertebrală, mai ales la nivel lombar, pentru circa 8-12 săptămâni. Rolul lui este să stabilizeze zona fracturată, să reducă durerea și să prevină încovoierea excesivă. Se poartă atunci când ești în poziție verticală (stai, mergi) și de obicei se dă jos când stai întins. El nu vindecă fractura în sine, dar ajută la menținerea alinierii și la confort. Medicul tău îți va spune dacă ai nevoie de corset – de exemplu, pentru fracturi minore, uneori nu se indică. Important e să nu te bazezi exclusiv pe corset: simultan trebuie să faci și exerciții ușoare, altfel mușchii spatelui pot slăbi prea mult.
• Ce este vertebroplastia și în ce constă procedura?
  Vertebroplastia este o procedură minim invazivă prin care medicul injectează un ciment medical special în vertebra fracturată. Se face sub anestezie locală: pacientul stă cu fața în jos, se introduce un ac gros prin piele în os, sub control radiologic, și se injectează cimentul. Cimentul se întărește în câteva minute, stabilizând vertebra. Procedura durează în jur de 1 oră și de obicei pacientul pleacă acasă în aceeași zi sau a doua zi. Scopul este reducerea durerii și întărirea osului fracturat. Majoritatea pacienților au ameliorare notabilă a durerii în câteva zile după vertebroplastie, unii chiar imediat. Trebuie știut că vertebroplastia nu readuce neapărat vertebra la forma inițială (nu îndreaptă cocoașa), dar previne prăbușirea și mai mare. Este indicată mai ales dacă durerea e severă și nu cedează la tratament conservator sau dacă vrei o recuperare mai rapidă. Riscurile sunt mici (posibilitatea extravazării cimentului – rar poate irita nervii sau vasele dacă se întâmplă, de aceea se face cu mare atenție).
• Se poate vindeca tasarea vertebrală fără operație?
  Da, foarte multe fracturi vertebrale se vindecă fără operație. În special fracturile osteoporotice, dacă nu au complicații neurologice, se tratează cu analgezice, corset și timp. Osul se va solidifica de la sine – corpul vertebrei începe să se consolideze în câteva săptămâni. După ~3 luni, de obicei fractura e complet vindecată (dar vertebra rămâne turtită). Cheia este ca pacientul să se îngrijească în acest interval: să evite eforturile, să facă terapie pentru osteoporoză etc. Intervențiile ca vertebroplastia sunt opționale, pentru ameliorarea durerii, nu obligatorii pentru vindecare. Chiar și fără vertebroplastie, la ~2-3 luni mulți pacienți nu mai au dureri semnificative. Desigur, trebuie supraveghere medicală ca să ne asigurăm că fractura nu se agravează și că nu apar complicații.
• Pot rămâne paralizat de la o fractură de compresie?
  În fracturile osteoporotice tipice, riscul de paralizie este extrem de mic, deoarece fractura afectează partea anterioară a vertebrei, lăsând canalul spinal neatins. Vei avea dureri, dar fără afectare neurologică. Paralizia (sau alte deficite severe) poate apărea în fracturile traumatice grave, când vertebra se sparge în fragmente care intră în canalul spinal și comprimă măduva. De exemplu, fracturile prin accident de mașină pot cauza leziuni medulare cu paralizie sub nivelul fracturii – asta e o urgență și necesită decompresie chirurgicală. Pentru fracturile osteoporotice, semnele de alarmă la care să fim atenți ar fi: amorțeală sau furnicături în zona abdominală sau picioare, slăbiciune la picioare sau dificultate la mers, probleme la controlul urinărilor sau scaunelor – aceste simptome sugerează o posibilă compresie a măduvei și ar necesita tratament imediat. Repet însă, în majoritatea tasărilor vertebrale la vârstnici, asemenea complicații nu apar, limitându-se la durere și deformare.