Introducere generală

Luxația umărului reprezintă ieșirea completă a capului osului humerus din articulația sa (cavitatea glenoidă a scapulei). Cu alte cuvinte, oasele care formează articulația umărului (în mod normal în contact) devin dislocate, pierzându-și congruența. Umărul este articulația cea mai mobilă a corpului, dar și cea mai predispusă la luxații, datorită articulației superficiale (capul humeral mare și glena mică). Luxația poate fi:

• Anterioră (antero-inferioară) – cea mai frecventă (>90% din cazuri). Capul humeral alunecă în fața glenei, sub coracoid.
• Posterioară – rară (de obicei de la convulsii sau electrocuție).
• Inferioară – extrem de rară (luxație axială, cu brațul ridicat).

Luxația umărului este adesea rezultatul unui traumatism (de exemplu, o cădere pe brațul întins sau o lovitură directă) sau a unei mișcări exagerate a umărului. Grupele la risc includ sportivii (handbal, volei, rugby – contacte violente sau aruncări forțate pot produce luxații) și persoanele cu hyperlaxitate ligamentară (umărul se poate luxa mai ușor, uneori chiar prin mișcări banale).

Luxația umărului necesită atenție medicală imediată, deoarece pe lângă durere severă, pot fi prinși nervi (ex: nervul axilar) sau vase de sânge. Reducerea (repoziționarea articulației) promptă ameliorează durerea și scade riscul de complicații. Ulterior, accentul se pune pe prevenirea recidivelor (umărul luxat o dată devine predispus la instabilitate).

În cele ce urmează, vom discuta cauzele luxației umărului, simptomele tipice, modul de diagnosticare, tratamentul (manevre de reducere, imobilizare și eventual intervenții chirurgicale în caz de luxații recidivante) și procesul de recuperare. Tonul va fi informativ și calm, pentru a ajuta pacienții să înțeleagă ce li se întâmplă și cum să se refacă complet.

Cauze și factori de risc

Cauzele luxației de umăr includ:

• Traumatisme sportive: O cauză foarte frecventă, mai ales luxațiile anterioare. De exemplu, un placaj puternic la rugby sau o lovitură la baschet când brațul este ridicat lateral pot forța capul humeral să iasă în față. Aruncările în forță (handbal, volei) în anumite poziții pot provoca luxația dacă există predispoziție.
• Căderea pe braț întins: O cădere accidentală (de pe bicicletă, alunecare pe gheață) în care persoana cade cu mâna întinsă lateral sau posterior poate aplica o forță care luxază umărul (mecanism tipic pentru luxația anterioară).
• Tracțiunea sau smucirea bruscă a brațului: De exemplu, dacă cineva te trage violent de braț, sau în accidente (prins brațul și tras), poate surveni dislocarea.
• Luxații anterioare repetate cu traumatism minim: Odată ce capsula și ligamentele au fost întinse de o luxație, luxațiile ulterioare pot să apară la traumatisme tot mai minore – chiar și la ridicarea brațului deasupra capului sau aruncarea unei mingi mai puternice. Aceasta devine o luxație recidivantă (umăr instabil cronic).
• Convulsii sau șoc electric: contracțiile musculare violente pot produce luxații posterioare – aceasta este o cauză rară, dar de exemplu pacienții epileptici se pot trezi cu luxație de umăr după o criză.
• Hipermobilitate congenitală: Persoanele cu ligamente foarte laxate (Ehlers-Danlos, sindrom Marfan sau doar “duble jointed”) pot suferi luxații cu ușurință și uneori chiar voluntar (umăr “care iese din loc”).

Factorii de risc:

• Antecedente de luxație: cel mai mare factor de risc pentru o luxație de umăr este luxarea anterioară anterioară. După o primă luxație traumatică, riscul de recidivă e ridicat, mai ales la tineri sub 20 de ani (pot atinge 80% recidive).
• Vârsta și sexul: tinerii (adolescenți, adulți până în 30 ani) – în special bărbați – sunt mai predispuși la luxații (practica sporturi, activități intense). La vârstnici, deși forța necesară e mare, dacă se produce, de obicei se asociază fracturi (ex: luxație cu fractura humerusului proximal).
• Sporturi de contact sau aruncare: Rugby, fotbal, baschet, judo, handbal, baseball – implică mișcări ce pot duce la luxații.
• Laxitate ligamentară generalizată: cum menționat, persoanele hiperlaxe pot avea instabilitate multidirecțională a umărului, care predispune la subluxații/luxații chiar fără traumatism sever.
• Musculatură insuficientă: mușchii umărului (coafa rotatorie, deltoidul) ajută la stabilizare. Dacă aceștia sunt foarte slăbiți (sau paralizați după un AVC de exemplu), umărul devine mai instabil.
• Intervenții chirurgicale anterioare la umăr: de ex., o reparare chirurgicală nepotrivită a labrumului (cartilajul de margine al glenei) sau o leziune netratată (Bankart – labrum rupt) duce la instabilitate.

Simptome

Luxația umărului se manifestă imediat prin semne marcate:

• Durere intensă și bruscă la umăr: imadiat în momentul dislocării, pacientul simte o durere acută în umăr, care poate radia în jos pe braț. Durerea este agravată la încercarea oricărei mișcări.
• Deformarea vizibilă a umărului: este semnul clasic. Umărul afectat își pierde conturul rotund normal dat de capul humeral. Apare un aspect de “umăr pătrat”, cu o proeminență osoasă vizibilă (acromionul scapulei devine proeminent) și o scobitură sub acesta. Dacă e luxație anterioară, capul humeral poate fi palpabil sub claviculă sau în regiunea anterioară a axilei. Brațul pare alungit ușor și e ținut depărtat de corp într-o poziție forțată.
• Imposibilitatea mișcării umărului: pacientul nu poate efectua mișcări normale la umăr – abducția, rotația sunt blocate de durere și de faptul că articulația nu mai e congruentă. Brațul este de obicei menținut într-o poziție fixă, ușor depărtat de corp și susținut cu cealaltă mână de teamă să nu se miște (poziție antalgică).
• Atitudinea caracteristică: în luxația anterioară, brațul este adesea ținut ușor depărtat de corp și rotat extern; antebrațul este sprijinit de cealaltă mână. Pacientul evită să încerce să apropie brațul de corp (produce durere).
• Proeminențe anormale: se poate vedea/ simți capul humeral deplasat. În luxația anterioară, poate fi simțit în fața articulației (sub coracoid). În luxația posterioară (dificil de observat clinic), brațul poate fi ținut intern rotat și nu se poate rotire externă.
• Umflarea zonei și eventual spasme musculare: mușchii din jur (deltoid, pectoral, etc.) pot intra în spasm, ceea ce menține capul dislocat și intensifică durerea.
• Amorțeală sau furnicături: dacă nervii din plexul brahial (în special nervul axilar) sunt întinși sau comprimați, pacientul poate raporta amorțeală în partea laterală a umărului (insigna militară) și eventual în braț; pot fi și tulburări de motorie – de exemplu dificultatea ridicării pasive a brațului (dar oricum e imobil din luxație). Nervul axilar este cel mai frecvent afectat în luxații anterioare (trece pe sub articulație și se poate întinde) – semne: amorțeală peste mușchiul deltoid și slăbiciune la ridicarea brațului peste orizontală.
• Imposibilitatea punerii mâinii pe cealaltă umăr: (Test simplu) – pacientul nu își poate atinge umărul opus cu mâna luxată – mobilitatea e sever restricționată.

Notă: Luxațiile pot fi asociate cu fracturi – de exemplu, o bucată din glenă sau tuberculul mare humeral se pot rupe (leziuni Hill-Sachs, Bankart). Asta poate amplifica durerea și poate produce un sunet de cracment la momentul accidentului. Dar clinic e greu de diferențiat – se va vedea la radiografie.

Pacientul cu luxație este adesea agitat de durere și își susține brațul imobil. Orice încercare de mișcare asistată a umărului va întâmpina rezistență elastică (spasm) și durere intensă.

Diagnostic

Diagnosticul luxației umărului se bazează pe:

• Examen clinic: semnele descrise sunt de obicei evidente. Medicul observă deformarea (conturul anormal, proeminența acromionului – se creează un gol sub el). Palpă ușor zona pentru a localiza capul humeral deplasat. Testează sensibilitatea pe mușchiul deltoid (n. axilar) și pulsul la artera axilară/radială (pentru integritate vasculară). Evaluarea mișcărilor este limitată la ceea ce pacientul poate tolera – practic, mobilitatea e blocată.
• Confirmaare imagistică – radiografie: Standardul este o radiografie de umăr (AP) și una axială sau scapular Y. Radiografia confirmă că capul humeral este dislocat față de glenă (de ex. în luxație anterioară, capul se vede situat anterior și inferior de glenă). Este important pentru a exclude fracturi asociate (de exemplu, fragment osos din glenă = leziune Bankart osoasă, fractură de tubercul mare). Radiografiile sunt de obicei făcute înainte de reducere, exceptând cazuri de reducere de urgență la fața locului (dar chiar și atunci, se fac după reducere).
• În cazuri neclare – CT: Rareori, în luxațiile posterioare unde AP-ul poate fi mai puțin evident, un CT poate fi util pentru a vedea poziția capului. Dar în general radiografiile standard plus clinica sunt suficiente.
• RMN-ul: De obicei nu pentru diagnostic acut, dar va fi folosit ulterior pentru a evalua leziuni ale țesuturilor moi (labrum, manșetă rotatorie) după ce umărul e redus, mai ales la pacienți tineri care se gândesc la chirurgical pentru instabilitate.
• Examinare post-reducere: După ce se va reduce umărul, se repetă evaluarea nervilor (dacă la început n-a putut cooper, după reducere durerea scade și se poate testa mai bine forța deltoidului, etc.) și tot atunci se face radiografie de control să se asigure că e reintrat complet și că nu a apărut fractură la manipulare.

Important: prima luxație – posibil anatomic se produce ruptură de labrum glenoidal (leziune Bankart) și uneori o impresiune pe capul humeral (leziune Hill-Sachs). Acestea predispun la recurențe. Ele nu se văd clar la radiografie (labrum e cartilaj) – deci sunt notate de obicei ca suspiciune în contextul clinic (ex: pacient tânăr – predispus recurență). Confirmarea e eventual la RMN.

Tratament (conservator și/sau chirurgical)

Tratamentul luxației umărului implică două etape majore: reducerea (repoziționarea oaselor la loc în articulație) și reabilitarea ulterior. De obicei, prima luxație se tratează nechirurgical (doar reducere și imobilizare), iar tratamentul chirurgical poate fi luat în considerare în caz de leziuni asociate (fracturi, rupturi majore) sau la instabilitate recurentă.

Reducerea luxației (manevre de urgență):

• Este esențială și cât mai rapidă posibil, ideal imediat ce condițiile permit (de exemplu, la spital cu sedare/analgezie adecvată). Reducerea promptă ameliorează durerea și reduce riscul de complicații (compresie neurovasculară prelungită).
• Există multiple tehnici de reducere pentru luxația anterioară de umăr:
  • Tehnica Hipocrate: Pacientul culcat pe spate, operatorul își plasează piciorul (talpa) în axila pacientului ca punct fix, apoi trage de braț în ax lung (tracțiune) și rotește extern ușor, manevrând capul humeral înapoi.
  • Tehnica Kocher: Tracțiune, rotație externă lentă a brațului, apoi aducție (aducerea cotului spre torace) și rotație internă finală – se auzi/pop “clac” la intrarea la loc. Trebuie făcută cu grijă, altfel riscul fracturii.
  • Tehnica Stimson: Pacientul culcat pe burtă, brațul atârnă liber de pe masă, se atașează o greutate la mână; gravitația și mușchii relaxați vor reduce umărul în ~20 minute.
  • Tehnica Milch: Tracțiune și abducție progresivă a brațului deasupra capului, rotând extern; se aplică presiune pe capul humeral cu degetele spre glenă – intră la loc.
  • Alte manevre: Scapular manipulation (rotirea scapulei).
• Se preferă ca reducerea să fie făcută de personal medical experimentat, cu pacientul relaxat (ideal sub sedare sau anestezie scurtă). În unele cazuri, reducerea spontană are loc înainte de a ajunge la spital (pacientul mișcă brațul din greșeală și intră la loc).
• După reducere, durerea scade dramatic și pacientul poate mișca mai ușor (deși se va evita mișcarea completă la început).

Imobilizarea după reducere:

• După ce umărul e pus la loc, se imobilizează pentru a permite vindecarea capsulei și a ligamentelor rupte. Tradițional se folosea un bandaj Dessault (torace + braț) sau o eșarfă tip sling. Durata imobilizării variază:
  • Standard clasic: ~3 săptămâni imobilizare la tineri (sub 30 ani), ~1-2 săptămâni la vârstnici (să nu facă rigiditate).
  • Studii recente sugerează că imobilizarea prelungită nu scade rata recidivelor semnificativ; totuși, se practică imobilizare scurtă (1-2 săpt) urmată de mobilizare precoce.
  • Poziția imobilizării: de obicei brațul pe lângă corp (rotație internă). S-au studiat și imobilizări în rotație externă – unele studii au arătat că e mai bine pentru a reaplica fragmentul labral; nu e încă universal acceptat, dar unii ortopezi imobilizează in bandaj cu rotație externă 10-20°.
• Analgezice și antiinflamatoare la nevoie, gheață local primele zile.

Reabilitarea (kinetoterapie):

• Începe de obicei după perioada de imobilizare. Scop: restabilirea mișcării și întărirea mușchilor (în special rotatorii) pentru stabilitate.
• Etapa 1: mobilizări pasive/pendulare în primele zile după reducere (chiar și dacă e imobilizat, se pot face ușoare pendulări scapulare).
• Etapa 2 (după 1-3 săpt): exerciții de mișcare asistată și active – ridicarea brațului înainte (flexie), lateral (abducție) la unghiuri mici crescând treptat, rotații interne/externe cu cotul la corp. Totul progresiv, să nu doară mult. Scop să recâștige complet amplitudele în ~4-6 săpt de la reducere.
• Etapa 3: întărirea musculaturii rotatorilor, deltoid, etc. Exerciții cu benzi elastice – rotație externă/internă contra rezistenței, exerciții de ridicare laterală cu ganteruțe, flotări la perete etc. Aceasta e crucial pentru prevenirea recidivelor – un mușchi rotator puternic ajută la stabilizare.
• Etapa 4: antrenament proprioceptiv (ex. folosind mingea medicinală, plan de echilibru scapular etc.), simulări de gesturi sportive (dacă e sportiv – lanseuri etc. sub supraveghere).
• Durata recuperării: Depinde de pacient și solicitările sale. De obicei, la ~6 săptămâni de la luxație, pacientul are aproape complet mobilitatea și destulă forță pentru activități cotidiene. Reîntoarcerea la sport de contact sau aruncări puternice se recomandă abia după 3-4 luni, când și țesuturile moi s-au vindecat și mușchii sunt reantrenați.

Tratamente chirurgicale:

• Pentru un prim episod de luxație, la majoritatea pacienților (în special cei peste 25-30 ani) nu se face chirurgical imediat, se așteaptă evoluția. Însă la pacienți tineri (adolescenți, 20-25) riscul de recidivă e foarte mare; unii medici propun stabilizare chirurgicală după prima luxație la acest grup, mai ales dacă s-au identificat leziuni la RMN (labrum rupt – Bankart).
• Chirurgia (stabilizarea umărului) se face de obicei artroscopic sau deschis:
  • Reparație Bankart: se reatașează labrumul glenoidal la glenă cu ancore, și se tensionează capsula anterioară (capsulorafie). Indicat la luxații recidivante anterioare.
  • Procedeu Laterjet: la recidive grave sau defect osos glenoid mare – transferă o porțiune din procesul coracoid cu tendonul și o fixează la marginea glenei anterioare, mărind stabilitatea (procedeu deschis).
  • Remplissage: pentru defectul Hill-Sachs (din capul humeral) mare – se “umple” cu tendon infraspinatus prin artroscopie.
• Decizia chirurgicală se bazează pe: vârsta, activitate (sportiv de performanță va opta pentru chirurgical mai devreme decât un sedentar), anatomia (dacă RMN arată labrum complet desprins și glenă cu chip fractura).
• Chirurgie se face oricum dacă: luxație cu fractură mare (ex tubercul mare fracturat semnificativ, fractura margine glenoidă) – atunci la rezolvarea fracturilor se face și stabilizare.

După chirurgical (stabilizare): recuperarea implică imobilizare ~3-4 săptămâni, apoi treptat mobilizare cu restricții (nu rotații externe mari la început etc.), recuperare completă ~4-6 luni.

Recuperare

Recuperarea după o luxație de umăr este crucială pentru recăpătarea mobilității și prevenirea instabilității viitoare. Etapele de reabilitare:

• Imobilizare inițială: După reducere, umărul se ține imobilizat într-o eșarfă sau orteză, de regulă între 1 și 3 săptămâni, în funcție de recomandarea medicului și toleranța pacientului. Scopul este să permită capsulei și ligamentelor întinse/ruptate să înceapă vindecarea într-o poziție de repaus. În acest interval, pacientul face doar mișcări ale cotului, încheieturii mâinii și degetelor pentru a preveni rigiditatea în acele articulații. De asemenea, se pot face contracții izometrice ușoare ale bicepșilor și tricepșilor (fără a mișca umărul).
• Faza I – Mobilizare pasivă și asistedă (după ~1-3 săpt): Odată ce perioada de imobilizare strictă se încheie, se începe mobilizarea treptată:
  • Pendulări ale brațului (exerciții Codman): Pacientul se apleacă și lasă brațul luxat să atârne, făcând mici mișcări circulare ca un pendul. Acestea mobilizează ușor articulația fără efort muscular, ajutând la prevenirea înțepenirii capsulei.
  • Mobilizări pasive-asistate: Kinetoterapeutul sau pacientul cu ajutorul brațului sănătos începe să ridice ușor brațul luxat înainte (flexie) și lateral (abducție) până la unghiul unde simte tensiune, dar nu durere severă. Rotațiile externe se fac precaut (nu forțăm prea mult devreme, pentru că capsulele anterioare sunt vindecându-se). De exemplu, la o săptămână post-luxație se poate lucra până la ~90° flexie, 90° abducție pasiv, rotație externă minimă.
  • Exerciții scapulo-toracice: se includ mișcări ale omoplatului (coxale – ridicarea umerilor, aducerea omoplaților spre coloană) pentru a menține controlul scapular.
• Faza II – Mobilizare activă (după ~3-4 săpt): Odată ce durerea acută a dispărut și mobilitatea pasivă este în bună măsură recâștigată, pacientul trece la mișcări active:
  • Flexia și abducția active: pacientul ridică brațul singur înainte și lateral. La început poate doar până la orizontală, apoi progresiv mai sus.
  • Rotația externă activă: cu cotul lângă corp, rotește antebrațul spre exterior – inițial unghi mic (0-30°), apoi mai mult pe măsură ce capsula se vindecă (70-90° normal).
  • Exerciții cu baston: pacientul ține un baston în ambele mâini și folosește brațul sănătos pentru a împinge brațul afectat – astfel face mobilizare asistată/activă.
  • Se lucrează și spatele/coafa rotatorie: de exemplu, exerciții de “ciocănit” – atingerea peretelui cu degetele, cu brațul în diferite poziții – pentru coordonare scapulară.
• Faza III – Întărirea mușchilor stabilizatori (după ~4-6 săpt): Pe măsură ce mobilitatea revine aproape complet, se pune accent pe fortificare:
  • Exerciții cu benzi elastice: crucial. Se fac rotații externe și interne contra elasticului, anchilose punte fixă de perete. De asemenea, exerciții de adducție și abducție cu banda, și exerciții de flexie/extensionare scapulară. Începe cu rezistență ușoară, 3 seturi a 10 repetări, crește intensitatea.
  • Exerciții izometrice de coafă rotatorie: de ex., împinge palma în perete (rotație internă izometrică), sau apasă pe un obiect fix cu partea posterioară a mîinii (rotație externă izometrică) – ținând 5-10 secunde, repetat.
  • Întărirea deltoidului și a bicepsului/triceps: ridicări laterale sau frontale ușoare cu greutăți mici (1-2 kg) la început. Flexii de biceps cu ganteră ușoară – nu afectează direct umărul, dar tonifierea generală ajută.
• Faza IV – Propriocepție și pregătire pentru activități (după ~8-12 săpt): Odată ce forța este ameliorată, se introduc exerciții mai complexe:
  • Exerciții de aruncare și prindere: de exemplu, aruncarea unei mingi mici la perete și prinderea ei, crescând viteză treptat, pentru a antrena reflexele umărului.
  • Exerciții de echilibru al corpului pe suprafețe instabile cu mișcări de braț (nu direct legate de umăr, dar integrează scapula și corpul).
  • Simulare sport specific: de exemplu, swinging (pentru tenis), dribling (baschet) – cu accent să nu se forțeze dincolo de parametri antrenați.
  • Înot ușor: după ~3 luni, înotul (în special stil crawl) e adesea recomandat pentru mobilitate și forță, atâta timp cât umărul e stabil.
• Întoarcerea completă la sport/muncă grea: Aceasta e individuală; de regulă:
  • Activități fizice obișnuite (fără contact) pot fi reluate la ~3 luni, dacă forța e adecvată.
  • Sport de contact intens (fotbal, rugby) sau haltere grele – se recomandă ~4-6 luni și adesea purtarea unei orteze de umăr de protecție la început.
  • Oricum, multor sportivi li se recomandă exerciții de întreținere a coafei rotatorii permanent după un episod de luxație, deoarece predispoziția la instabilitate rămâne.
• Prevenirea recurenței: Pacientului i se explică să evite pozițiile riscante (de ex. umărul n-ar trebui împins înapoi excesiv cu cotul ridicat – tip poziție “apărare portă” – singur). Uneori la sportivi se recomandă o banda/orteză pe umăr la revenire competitivă pentru a limita amplitudinea riscantă. Întărirea continuă a mușchilor scapulari și rotatori reduce șansa de o nouă dislocare.

Prognostic:

• Depinde de vârstă: tinerii au rată înaltă de recidivă. Un tânăr de 18 ani are șanse peste 80% să-l luxeze din nou în câțiva ani, mai ales dacă e sportiv. La 40+, recurența scade semnificativ <20%.
• Cu exercitii disciplinate, unii reușesc să evite recidivele. Totuși, la recidivare repetată, se indică intervenție chirurgicală (reparație labrum, capsulă).
• Per ansamblu, cei mai mulți pacienți revin la funcția normală sau aproape normală a umărului în 3-4 luni, deși unii pot simți nesiguranță la mișcări extreme (ex: aruncare maximum, ridicarea greutăților peste cap). Aceștia învață să compenseze sau să evite mișcările riscante.

Întrebări frecvente

• Ce trebuie să fac imediat după ce mi-am luxat umărul?
  Nu încerca să-l pui singur la loc dacă nu ești profesionist, deoarece poți agrava leziunea. Imediat după accident, imobilizează brațul – ține-l aproape de corp, ideal într-o eșarfă improvizată sau susținut cu mâna opusă pentru a preveni mișcări. Poți aplica gheață în zona umărului pentru a reduce durerea și umflarea. Și foarte important, mergi de urgență la spital pentru a face o reducere corectă a luxației. Medicul va administra eventual calmante sau sedare și va executa manevre specializate. Întârzierea reducerii poate face mușchii să se tensioneze mai mult și să îngreuneze procedura, plus prelungește suferința. Deci: imobilizare, gheață, analgezice dacă ai la îndemână, și prezentare la serviciul medical de urgență.
• După cât timp pot reveni la sport după o luxație a umărului?
  Depinde de sport și de numărul de luxații avute. În general, dacă a fost prima luxație și tratamentul a fost conservator, se recomandă aproximativ 3-4 luni înainte de a te întoarce la sporturi cu contact sau mișcări explozive ale brațului. Aceasta pentru a permite ligamentelor și capsulei să se vindece și mușchilor să se fortifice, reducând riscul unei noi dislocări. Pentru sporturi ușoare (jogging, ciclism), poți reveni mai repede, cam la 6-8 săptămâni, deoarece nu solicită intens umărul. Dar pentru sporturi precum tenis, handbal, baschet, unde umărul e solicitat intens în rotații și abducții, e mai bine să aștepți cel puțin 3 luni și să faci kineto intens în acest timp. La momentul revenirii, ar fi bine să porți o orteză de umăr de protecție și să eviți pentru o perioadă mișcările extreme (de exemplu, la volei, ferește-te de servicii extrem de puternice inițial). În plus, dacă ai recidivat de mai multe ori, uneori e nevoie de o intervenție chirurgicală și de o pauză sportivă de ~6 luni. În final, asigură-te că medicul și kinetoterapeutul își dau acordul – ei pot testa stabilitatea umărului înainte să-ți dea “verde” pentru sport.
• Odată ce umărul a fost luxat, se va întâmpla din nou?
  Există un risc crescut de recidivă, mai ales la persoanele tinere. Cum am menționat, la pacienții sub 20-25 de ani, probabilitatea de a suferi o a doua luxație este foarte mare (peste 50-70%). Asta pentru că prima luxație adesea rupe structuri stabilizatoare (cum ar fi labrumul glenoidal – o buză de cartilaj care menține capul humeral la loc, și întinde capsula). Astfel, umărul poate rămâne mai instabil. Cu fiecare recidivă, ligamentele se pot slăbi mai mult, deci luxațiile pot deveni mai ușoare, uneori survenind la mișcări banale. La persoanele peste 40 de ani, riscul scade considerabil; e posibil să nu se mai repete sau să se repete rar, deoarece la vârsta asta capsula tinde să se cicatrizeze mai ferm și activitatea sportivă intensă e mai redusă. Oricum, nu e o certitudine – am întâlnit și bărbați maturi cu luxații recidivante. Ideea e să faci tot ce poți pentru prevenție: program intens de întărire a coafei rotatorii și a mușchilor scapulari, evitarea pozițiilor riscante (nu lăsa pe cineva să-ți tragă brusc brațul pe spate), eventual purtarea unei orteze la activități cu risc. Dacă devine recurent (de ex. 2-3 luxații), ar trebui consultat un chirurg ortoped pentru a discuta stabilizarea chirurgicală a umărului (sunt proceduri artroscopice cu șanse bune de a preveni recidivele). Deci, pe scurt: da, există șanse mari “o dată luxat, predispus la luxare”, dar cu reabilitare adecvată și prudență, poți reduce mult riscul.
• Cum pot preveni o nouă luxație a umărului?
  Cheia prevenirii este întărirea musculaturii și evitarea situațiilor riscante. Concret:
  • Kinetoterapie de întreținere: continuă să faci exerciții pentru coafa rotatorie (rotații externe/interne cu benzi elastice, exerciții cu greutăți mici), și pentru mușchii scapulei (rhomboizi, trapez inferior – ex: “ciupirea” omoplaților împreună). Acești mușchi acționează ca stabilizatori dinamici și pot compensa parțial laxitatea ligamentară.
  • Evită pozițiile de abducție-extensie extreme: de exemplu, nu arunca mingea cu brațul complet întins înapoi; nu executa mișcări bruște de pitching fără încălzire. În sală, ai grijă la exerciții precum bench press sau pullover – nu coboară brațele prea jos sub nivelul corpului.
  • Poartă o orteză de umăr sau taping la activități sportive intense: de exemplu, există bandaje speciale ce limitează rotația externă excesivă. Taping-ul kinesiologic sau atletic aplicat de un fizioterapeut experimentat poate oferi un plus de stabilitate (psihologic și fizic).
  • Evită traumatismile directe: sună banal, dar protejează-ți umărul – poartă echipament (de ex., în sporturi cu contact).
  • Ai grijă la mișcări repetate peste cap: dacă job-ul tău sau hobby-ul implică ridicarea repetată a brațelor (vopsit tavanul, de exemplu), ia pauze dese, fă exerciții de rotator la pauză, ca mușchii să fie mereu tonici.
  • Sfaturi posturale: menține scapula într-o poziție bună (umerii ușor trași înapoi) – asta pune capsula anterioară în tensiune, protejând oarecum de subluxații anterioare.
    Împreună cu kinetoterapeutul, poți stabili un program de “întreținere” a umărului – câteva exerciții zilnice sau de câteva ori pe săptămână. Aceasta scade semnificativ șansa de recidivă. În plus, cunoaște-ți limitele: dacă simți umărul “nesigur” la anumite mișcări, nu forța; e semnul tău de a opri.
• Luxația umărului necesită operație?
  Nu neapărat la primul episod. Standard, prima luxație (mai ales dacă e reductibilă ușor și fără fracturi asociate) se tratează nechirurgical – cu reducere, imobilizare scurtă și reabilitare riguroasă. Multe persoane (mai ales cele peste 30-40 ani) nu mai au probleme după asta. Operația devine o opțiune dacă:
  • Umărul devine instabil cronic (luxații recidivante sau senzații repetate de “iese pe jumătate” – subluxații, chiar fără traumatism mare).
  • Există leziuni anatomice severe vizibile la RMN (ruptură mare de labrum, fractură glenoidă semnificativă) care predispun clar la recidivă – la pacienții tineri, unii chirurgi optează direct pentru reparare.
  • Pacientul e sportiv de performanță care nu își poate permite luxații repetate – s-ar putea indica stabilizarea chirurgicală după prima luxație chiar.
  • Luxația a fost asociată cu leziuni de coafă rotatorie (mai frecvent la vârstnici – trebuie cusute) sau fractură ce necesită fixare.
    Operația tipică (artroscopică) e repararea leziunii Bankart – reatașarea labrumului cu ancore, plus plicaturarea capsulei dacă e largă. Are o rată bună de succes (peste 90% pacienți nu mai luxa after). Dar are și recuperare lungă (3-6 luni).
    Pentru un individ obișnuit, ne-sportiv, tratamentul conservator e de obicei suficient initial. Dacă survin recidive, atunci se reevaluează.
    Așadar, nu fiecare luxație necesită operație – e necesară doar dacă umărul rămâne instabil și afectează calitatea vieții, sau dacă anatomia e serios compromisă. Decizia se ia împreună cu un ortoped, ținând cont de vârstă, profesie, numărul de luxații suferite.