Introducere generală

Fractura de gleznă reprezintă ruperea unuia sau mai multor oase care formează articulația gleznei. Glezna este alcătuită din capetele inferioare ale tibiei și fibulei (peroneului) – numite maleole medială și laterală – și talus (osul piciorului care se articulează cu acestea). O fractură de gleznă poate implica oricare dintre maleole: fractura maleolei laterale (fibula distală) este cea mai frecventă, dar pot exista și fracturi bimaleolare (ambele maleole, medială și laterală) sau trimaleolare (maleola posterioară a tibiei este și ea fracturată, pe lângă celelalte două). Severitatea poate varia de la o simplă crăpătură într-un os al gleznei până la fracturi multiple cu luxație (dislocare) a articulației.

Fiind o articulație esențială pentru susținerea greutății corpului și mers, fractura de gleznă reprezintă o accidentare serioasă, care necesită tratament adecvat pentru a preveni complicații precum instabilitatea gleznei sau artroza. Această leziune apare adesea în urma traumatismelor sportive sau a accidentelor casnice și poate afecta persoane de toate vârstele.

Tonul acestui articol este unul empatic și informativ, destinat pacienților care doresc să înțeleagă mai bine fractura de gleznă – de la cauze și simptome până la opțiuni de tratament și sfaturi de recuperare.

Cauze și factori de risc

Fracturile de gleznă apar în general prin mecanisme traumatice care implică rotarea forțată sau impactul direct asupra gleznei. Posibile cauze comune:

• Răsucirea bruscă a gleznei: o mișcare necontrolată (adesea o entorsă severă) poate duce la fracturarea maleolelor. De exemplu, torsionarea gleznei la schimbarea bruscă de direcție sau cădere pe piciorul întors poate rupe maleola laterală (fibula) sau maleola medială (tibia distală).
• Căderile de la înălțime sau pe teren denivelat: aterizarea pe un picior într-o poziție nefavorabilă (de ex. de pe scări, garduri, sau salturi la schi/gimnastică) pune presiune enormă pe gleznă și poate cauza fracturi.
• Accidente rutiere: impactul într-un accident de mașină poate produce fracturi complexe de gleznă, adesea asociate cu luxație (talusul este forțat în afara locației normale). De asemenea, lovirea puternică a pedalei în timpul coliziunii poate fractura glezna.
• Lovituri directe: un obiect greu care cade pe gleznă sau o ciocnire la nivelul gambei pot fractura maleolele.
• Accidente sportive: activitățile cu risc de contact sau aterizări greșite – fotbal, baschet, volei, rugby, gimnastică – pot provoca fracturi la nivelul gleznei, mai ales dacă sportivul nu poartă încălțăminte și echipament adecvat. Răsucirile bruște, săriturile și aterizările repetate cresc riscul.

Factorii de risc care predispun la fracturi de gleznă includ:

• Sporturile cu impact ridicat: Baschet, fotbal, tenis, trail running – implică schimbări bruște de direcție și sărituri. Sportivii care nu se încălzesc corespunzător înainte de efort sau care poartă încălțăminte uzată/neadecvată au un risc sporit de accidentări la gleznă.
• Suprautilizarea fără odihnă: Creșterea bruscă a intensității sau frecvenței antrenamentelor (fără perioade de adaptare) poate slăbi structurile articulației și predispune la leziuni.
• Echipament inadecvat: Pantofii sport nepotriviți, cu suport slab pentru gleznă, pot contribui la entorse și fracturi. Gleznierele sau benzile kinesiologice pot oferi suport suplimentar, dar nu înlocuiesc încălțămintea adecvată.
• Suprafețe alunecoase sau teren accidentat: Mersul sau alergarea pe gheață, zăpadă, teren denivelat cresc riscul de a vă răsuci glezna și a cădea. Iarna, fracturile de gleznă devin mai frecvente din cauza alunecărilor.
• Osteoporoza și fumatul: Deși fracturile de gleznă apar adesea prin traumatisme de energie mare, densitatea osoasă scăzută (osteoporoza) poate face ca o gleznă să cedeze mai ușor și la forțe moderate. Fumatul contribuie la osteoporoză și, de asemenea, încetinește vindecarea osoasă, deci fumătorii pot avea un risc mai mare de fracturi și recuperare mai lentă.
• Istoric de entorse repetate: O gleznă cu ligamente slăbite de entorse cronice este mai instabilă și are șanse mai mari să sufere o fractură la o viitoare entorsă severă.

Simptome

Fractura de gleznă se manifestă imediat prin durere intensă la nivelul gleznei, adesea însoțită de un sunet de pocnitură sau trosnet în momentul accidentului. Simptomele principale includ:

• Durere acută și severă: apare instantaneu la gleznă, putând radia spre laba piciorului sau gambă. Durerea se agravează dacă încerci să miști piciorul sau să stai în picioare.
• Umflare (edem) rapidă: glezna se tumefiază vizibil în primele minute după fractură. Umflarea este adesea semnificativă și poate continua să crească în orele următoare.
• Vânătaie (echimoză): zona gleznei devine violacee în decurs de câteva ore sau până a doua zi, din cauza sângerării interne. Invinețirea poate fi extinsă, apărând și pe laba piciorului sau pe partea inferioară a gambei.
• Sensibilitate și căldură locală: glezna fracturată este foarte sensibilă la atingere; orice presiune pe maleola afectată provoacă durere accentuată. Se poate simți că zona e mai caldă, din cauza inflamației.
• Incapacitatea de a susține greutatea pe picior: majoritatea persoanelor nu pot merge sau nici măcar nu se pot sprijini pe piciorul cu fractura, din cauza durerii și a instabilității articulației. Dacă fractura este ușoară (fisură fără deplasare), uneori pacientul poate să facă câțiva pași șchiopătând, dar cu dureri mari.
• Deformarea gleznei: în fracturile cu deplasare majoră sau asociate cu luxație, glezna poate arăta anormal – piciorul poate părea deformat, cu unghiuri neobișnuite la nivelul gleznei. De exemplu, dacă atât maleola medială cât și cea laterală sunt fracturate (fractură bimaleolară) și talusul se luxează, piciorul poate fi dislocat vizibil spre lateral sau medial.
• Sunet sau senzație de frecare osoasă: uneori, pacientul poate simți sau auzi o crepitație (zgomot de frecare) la nivelul gleznei când încearcă să miște piciorul – semn că fragmentele osoase se ating.
• Amorțeală sau furnicături: dacă edemul este sever sau dacă fragmentul osos lezează un nerv, se pot resimți furnicături sau lipsa de sensibilitate în laba piciorului sau degete. De asemenea, glezna fracturată poate părea rece și palidă dacă circulația sângelui este afectată (aceasta este o situație de urgență).

În unele fracturi (în special fracturile de stress ale gleznei sau tasările minore), simptomele pot fi mai atenuate: durere moderată, care se agravează la mers și un edem discret. Chiar și atunci, se impune consult medical, deoarece o fractură nediagnosticată poate duce la complicații.

Diagnostic

Pentru diagnosticarea fracturii de gleznă, medicul ortoped va realiza:

• Examen clinic: se observă deformarea (dacă există), se palpează maleolele (punctele osoase proeminente) pentru durere și se verifică întinderea pielii (dacă fractura este deschisă sau amenință să perforeze pielea). Medicul va verifica dacă există puls la arterele piciorului (artera pedioasă și tibială posterioară) și dacă pacientul simte atingerea la degete, pentru a exclude leziuni vasculare sau nervoase concomitente. De asemenea, se evaluează integritatea ligamentelor – adesea dificil la început din cauza durerii, dar important de investigat (de exemplu, testul stabilității sindesmozei tibio-fibulare). Orice suspiciune de fractură impune investigații imagistice.
• Radiografia gleznei: este investigația de bază. Se efectuează radiografii în cel puțin două incidențe (față – anteroposterior, și lateral), iar uneori și incidențe oblice. Radiografia confirmă fractura, indică care maleole sunt rupte și gradul de deplasare a fragmentelor. De asemenea, evidențiază dacă articulația gleznei este congruentă sau dacă există subluxație/luxație (dislocare). În cazul fracturilor maleolare, radiografia poate arăta:
  • Fractură laterală (fibulă distală) – de obicei cu linie de fractură oblică.
  • Fractură medială (tibie distală) – poate fi verticală sau oblică.
  • Fractura posterioară (posteromaleolă tibială) – vizibilă mai bine în incidența laterală.
  • Fracturi bi/trimaleolare – identificarea a două sau trei linii de fractură diferite.
• Radiografie a piciorului și gambei: Dacă trauma a fost severă, medicul poate indica radiografii ce includ și genunchiul sau piciorul, pentru a verifica dacă nu există fracturi în lanț (de exemplu, fractură de fibulă mai sus).
• Tomografie computerizată (CT): se recomandă în fracturile de gleznă complexe, mai ales pentru a evalua suprafața articulară a tibiei în fracturile posterioare sau pentru planificarea unei intervenții chirurgicale (CT ajută la vizualizarea fragmentelor mici și a eventualelor resturi osoase în articulație).
• Rezonanță magnetică (RMN): nu este de rutină pentru diagnosticul fracturilor acute, dar poate fi utilizat ulterior dacă se suspectează leziuni ale cartilajului sau ale ligamentelor gleznei (de exemplu, leziunea sindesmozei tibio-fibulare sau rupturi de ligamente colaterale) care ar putea influența tratamentul.
• Ecografie Doppler sau arteriografie: dacă există semne de afectare vasculară (puls slăbit la picior, picior rece, palid), se vor investiga vasele de sânge pentru a verifica integritatea arterelor la nivelul gleznei. Leziunile vasculare sunt rare în fracturile de gleznă, dar trebuie excluse imediat, fiind urgente.

După confirmarea diagnosticului de fractură, fracturile de gleznă sunt adesea clasificate pentru a decide tratamentul optim. Medicul poate folosi clasificarea Weber (A, B, C în funcție de nivelul fracturii fibulei față de articulație) sau descrierea anatomică (unimaleolară, bimaleolară, trimaleolară, deschisă etc.). Această clasificare ajută la aprecierea stabilității articulației: fracturile mai sus de sindesmoză (tip C) tind să fie mai instabile și necesitând chirurgie, comparativ cu cele sub sindesmoză (tip A).

Tratament (conservator și/sau chirurgical)

Tratamentul fracturii de gleznă depinde de tipul și stabilitatea fracturii, precum și de gradul de deplasare a oaselor. Obiectivul este obținerea unei glezne stabile, aliniate anatomic, pentru a permite mersul normal și a preveni artrita post-traumatică. Există două abordări principale: tratament ortopedic (conservator) și tratament chirurgical.

Tratament conservator (ortopedic): Este indicat pentru fracturile de gleznă fără deplasare sau cu minimă deplasare și care sunt stabile (de exemplu, fractura unei singure maleole, cu ligamentele intacte și articulația gleznei bine aliniată). Măsurile includ:

• Reducerea închisă: dacă radiografia arată o ușoară deplasare a oaselor, medicul va efectua imediat manevre de reducere. Sub anestezie locală (blocaj la gleznă) sau sedare, se trage ușor de picior și se manipulează glezna pentru a repune oasele în poziția normală. Această intervenție de urgență aliniază fragmentele și ameliorează durerile prin îndepărtarea tensiunii asupra țesuturilor.
• Imobilizare gipsată: după reducere (sau direct, dacă fractura era deja nedepărtată), glezna se imobilizează într-un aparat gipsat sau în orteză rigidă. De obicei, se aplică inițial o atelă gipsată posterioară (o jumătate de ghips) pentru primele zile, pentru a permite umflăturii să se extindă fără a compromite circulația. După ce edemul acut se reduce (3-5 zile), se pune un ghips circular (cizmă gipsată) de la sub genunchi până la baza degetelor, glezna fiind menținută la 90 de grade (poziție neutră). Imobilizarea durează în medie 6 săptămâni – primele 4-6 săptămâni sunt pentru consolidare osoasă, apoi se reia treptat sprijinul. Pe durata ghipsului:
  • Pacientul nu are voie să calce pe piciorul fracturat (sprijin zero) sau doar sprijin parțial dacă medicul permite (în fracturi foarte stabile). Se folosesc cârje sau cadru pentru deplasare.
  • Se menține piciorul ridicat pe pernă cât de mult posibil în primele 1-2 săptămâni pentru a reduce umflarea.
  • Se verifică zilnic circulația la degete (care trebuie să fie calde, rozalii, mobile), iar dacă ghipsul devine prea strâmt (durere accentuată, furnicături) se revine de urgență la ortoped pentru ajustare.
• Control radiologic periodic: la aproximativ 1 săptămână de la imobilizare și din nou la 2 săptămâni, medicul va repeta radiografia cu ghipsul pus. Aceasta pentru a se asigura că fragmentele osoase nu s-au deplasat (unele fracturi aparent stabile inițial pot aluneca ulterior). Dacă se observă deplasare secundară, poate fi necesară intervenția chirurgicală, chiar dacă inițial s-a optat pentru tratament conservator.
• Îngrijire și medicație: se administrează analgezice (paracetamol, antiinflamatoare) pentru durere. În fracturile de gleznă, de obicei se indică și injecții subcutanate cu anticoagulante (heparină cu greutate moleculară mică) pe toată perioada imobilizării, mai ales dacă pacientul nu se mobilizează, pentru a preveni formarea cheagurilor de sânge.
• Reeducare la mers: după 4-6 săptămâni, dacă radiografia arată că fractura s-a consolidat, ghipsul se scoate. De obicei, se continuă încă 1-2 săptămâni cu o orteză detașabilă (botoșel ortopedic) și se începe punerea progresivă a greutății pe picior. Kinetoterapia ajută la recâștigarea mobilității gleznei și întărirea musculaturii gambei, după care pacientul reia treptat mersul normal.

Tratament chirurgical: Este indicat atunci când fractura este deplasată, instabilă sau în fracturile deschise. Criteriile tipice pentru chirurgie includ:

• Fracturi bimaleolare sau trimaleolare (două sau trei maleole rupte) – aceste situații fac glezna intrinsec instabilă, necesitând aproape întotdeauna fixare internă.
• Orice fractură în care suprafața articulară a gleznei nu este aliniată corect (deplasare) după reducere. O mică incongruență articulară (mai mult de 1-2 mm) poate duce la artroză, deci se preferă corectarea chirurgicală.
• Fractură a fibulei înaltă (Weber C) cu ruptură de sindesmoză (ligamentul între tibie și fibulă) – adesea necesită șurub de sindesmoză pentru a stabiliza tibia și fibula la loc.
• Fracturi asociate cu luxația gleznei (talusul ieșit parțial sau complet din locaș).
• Fracturi deschise (osul iese prin piele) – se operează de urgență pentru debridare (curățare) și stabilizare, datorită riscului de infecție.

Procedura uzuală este reducerea deschisă și fixarea internă (ORIF):

• Sub anestezie, chirurgul face incizii la nivelul maleolelor fracturate, realiniază fragmentele și le fixează cu ajutorul șuruburilor și/sau plăcilor metalice. De exemplu, o fractură de fibulă se tratează tipic cu o placă metalică aplicată pe fibulă și fixată cu șuruburi, readucând osul la lungimea normală. O fractură de maleolă medială (tibie distală) poate fi fixată cu două șuruburi inserate perpendicular pe linia de fractură.
• Dacă este afectată și partea posterioară a tibiei (fractura posteromaleolară), se fixează și aceasta cu un șurub sau placă mică, mai ales dacă fragmentul este mare (mai mult de 25% din suprafața articulară).
• În cazul rupturii sindesmozei (ligamentului dintre tibie și fibulă), se introduce un șurub trans-sindesmotic care ține tibia și fibula împreună până la vindecare (acest șurub se poate scoate la ~3 luni postoperator).
• La fracturile complexe, cominutive, pot fi necesare grefe osoase pentru a completa porțiunile lipsă de os sau fixatoare externe temporare dacă țesuturile moi sunt foarte afectate.

După operație, glezna este fie imobilizată temporar în atelă, fie uneori lăsată într-o orteză mobilă care permite mișcări limitate. Protocolul postoperator depinde de stabilitatea fixării:

• În multe cazuri, pacientul nu va avea voie să calce pe picior ~6 săptămâni. Dacă fixarea este foarte solidă și fractura nu a implicat suprafața articulară, uneori se permite sprijin parțial mai devreme, dar decizia e individuală.
• Miscarile articulate controlate pot începe la 2 săptămâni (după ce inciziile se vindecă), sub supravegherea kinetoterapeutului, pentru a preveni rigiditatea. Exerciții de mișcare a gleznei (fără încărcare) sunt esențiale.
• Firul de sutură se scoate la ~2 săptămâni, iar recuperarea se continuă în mod similar ca în tratamentul ortopedic, dar adesea mai intens și mai rapid datorită stabilității conferite de metal.

Avantajele tratamentului chirurgical: asigură o poziție anatomică a oaselor și o stabilitate mai bună, ceea ce duce la o vindecare corectă și reduce riscul de complicații articulare. De asemenea, poate permite reluarea mișcărilor mai devreme. Dezavantaje: ca orice operație, prezintă riscuri de infecție, leziuni de nervi sau vase, tromboză, precum și necesitatea unei noi intervenții eventuale (pentru scoaterea unor șuruburi, de exemplu, cel de sindesmotic).

Recuperare

Recuperarea după fractura de gleznă durează în general câteva luni, însă progresul și etapele pot varia în funcție de severitatea fracturii și dacă a fost necesară intervenția chirurgicală. În linii mari:

• Imobilizare și protecție inițială: primele 4-6 săptămâni, glezna este imobilizată (în ghips sau orteză) și nu se aplică greutate pe piciorul afectat. Pacientul folosește cârje pentru deplasare și îngrijește piciorul ținându-l ridicat cât mai mult posibil. În acest timp, e normal ca mușchii gambei să se atrofieze puțin din cauza nefolosirii, iar articulația să devină rigidă.
• Începerea mobilizării: după ~6 săptămâni, dacă radiografia confirmă vindecarea osoasă într-o măsură suficientă (consolidare parțială), medicul permite de obicei să se înceapă punerea treptată a greutății pe picior. Acest proces este gradat: întâi sprijin ușor cu ajutor (atingerea solului cu degetele, apoi cu talpa fără a transfera toată greutatea), treptat crescând procentul de greutate. Complet fără cârje se ajunge de obicei la ~8-12 săptămâni, pentru fracturile care au nevoie de protecție mai lungă. În fracturile simple, pacienții pot reveni la activitățile normale (fără efort intens) în ~6-12 săptămâni, în timp ce fracturile complexe pot necesita câteva luni în plus.
• Fizioterapie: este cheia unei recuperări reușite. Începe imediat ce medicul dă voie la mișcări active (uneori chiar înainte de sprijin, mișcări fără greutate). Include:
  • Exerciții de recăpătare a mobilității: flexie-extensie a gleznei (mișcarea de tip “accelerare-frână”), mișcări de rotație (cercuri cu piciorul), exerciții de scriere a alfabetului cu degetul mare al piciorului în aer – toate pentru a mobiliza articulatia în direcții diferite.
  • Exerciții de întărire: la început, mișcări izometrice (contractarea mușchilor gambei și coapsei fără mișcarea gleznei) chiar și sub imobilizare. Ulterior, ridicarea pe vârfuri (după ce e permis sprijinul), exerciții cu bandă elastică pentru mușchii peroneali și tibiali (mișcări contra rezistenței benzilor), step-up (urcare pe o treaptă mică, înainte și lateral).
  • Exerciții de propriocepție și echilibru: foarte importante pentru a reantrena senzorial glezna și a preveni entorsele viitoare. Se folosesc plăci de balans, perne de echilibru pe care pacientul stă într-un picior, exerciții cu ochii închiși etc., odată ce fractura s-a consolidat suficient. Acestea refac reflexele gleznei pentru a se stabiliza singură la teren denivelat.
  • Masaj și mobilizări manuale: pot fi necesare pentru a reduce aderențele și a îmbunătăți flexiblitatea tendonului lui Ahile și a capsulei articulare.
• Durata totală de recuperare: Vindecarea completă a unei fracturi maleolare durează în medie 12-16 săptămâni, primele 6 dedicate consoliderii osoase, urmate de reabilitare activă. În general:
  • La ~3 luni, mulți pacienți merg fără șchiopătat la mersul normal și au recăpătat mare parte din forță și mobilitate.
  • Pentru activități sportive sau solicitante, este adesea necesară o perioadă mai lungă. De regulă, activități sportive ușoare (bicicletă ergonomică, înot) pot fi reluate după ~8-10 săptămâni, însă sporturile cu pivotare sau sărituri (baschet, alergare intensă) necesită aproximativ 3-4 luni sau chiar mai mult, cu acordul medicului.
  • În fracturile complexe, revenirea completă la nivelul de dinainte de accident poate dura 6 luni sau mai mult, uneori până la 1 an, mai ales dacă a fost afectată suprafața cartilaginoasă și a existat leziune ligamentară.
• Posibile complicații în timpul recuperării: rigiditatea gleznei este cea mai frecventă – mulți pacienți nu ating imediat aceeași mobilitate ca înainte, dar se îmbunătățesc cu timpul. Umflarea gleznei poate persista câteva luni, mai ales seara sau după efort, și scade treptat. Uneori apare durere în șold sau genunchi din cauza folosirii prelungite a cârjelor și schimbării mersului (acestea se rezolvă pe măsură ce pacientul reînvață mersul normal). Materialele metalice din gleznă pot provoca iritație locală sau disconfort la frig – în astfel de cazuri, după 1-2 ani când osul e complet vindecat, se poate discuta scoaterea șuruburilor sau plăcilor. Medicul va monitoriza periodic pacientul (consultații și radiografii la 6 săptămâni, 3 luni, 6 luni și un an) pentru a se asigura că recuperarea decurge bine.
• Prevenție secundară: odată ce fractura s-a vindecat, este bine ca pacientul să continue exercițiile de fortificare și echilibru. Mulți ortopezi recomandă și purtarea unor glezniere elastice sau a încălțămintei cu suport bun, mai ales în primele 6-12 luni după accident, când glezna poate avea încă ligamentele mai laxe. De asemenea, dacă fractura a avut la bază osteoporoza, este esențial tratamentul acesteia.

Prin urmarea riguroasă a programului de recuperare și cu răbdare, majoritatea pacienților cu fractură de gleznă revin la un stil de viață activ, fără dureri și cu o articulație stabilă. Cheia este combinarea tratamentului medical corect cu reabilitarea bine condusă.

Întrebări frecvente

• Cât timp nu am voie să calc pe picior după o fractură de gleznă?
  În mod uzual, aproximativ 6 săptămâni nu se pune greutate deloc pe piciorul afectat, dacă fractura a fost instabilă sau a necesitat operație. Această perioadă permite oaselor să se consolideze suficient. După 6 săptămâni, medicul evaluează radiologic și, dacă totul e în regulă, îți va permite să începi sprijinul treptat: întâi atingeri ușoare ale solului cu piciorul, apoi încărcare parțială. În cazurile fericite, de fracturi foarte stabile (minime), se poate permite sprijin parțial mai devreme, dar doar la indicația ortopedului. Revenirile la activități normale variază: fracturile simple – ~2 luni, cele severe – câteva luni.
• Trebuie operată orice fractură de gleznă sau se vindecă și cu ghips?
  Nu toate fracturile de gleznă necesită operație. Dacă fractura este fără deplasare și articulația e stabilă, tratamentul conservator cu ghips este suficient și dă rezultate excelente. Totuși, multe fracturi de gleznă sunt instabile – de exemplu, când ambele maleole sunt rupte – iar în aceste cazuri, intervenția chirurgicală este aproape întotdeauna recomandată pentru a reconstrui corect articulația. Operația asigură alinierea exactă a oaselor și reduce riscul de complicații ulterioare (cum ar fi artroza). Pe scurt: fracturile simple pot fi tratate ortopedic, fracturile complexe și cele cu oase “strâmbe” după reducere trebuie operate.
• Care sunt riscurile dacă nu mă operez când fractura e deplasată?
  O fractură de gleznă nealiniată corect va duce la o articulație incongruentă. Acest lucru produce instabilitate cronică (glezna poate rămâne “slabă”, predispusă la entorse repetate) și uzură prematură a cartilajului – deci artroză post-traumatică a gleznei în câțiva ani. De asemenea, un os care se vindecă într-o poziție vicioasă poate cauza dureri constante, diformitate (un picior posibil mai scurt sau cu aspect strâmb) și scăderea forței la împins în picior. În unele cazuri, dacă doar un fragment mic e deplasat și nu se operează, corpul formează calus și umplu, dar malalignamentul de >2 mm pe suprafața articulară e considerat nefavorabil. De aceea, riscul principal al netratării chirurgicale când e indicată este compromiterea funcției gleznei pe termen lung.
• Cât de repede pot să reiau sportul după fractura de gleznă?
  Revenirea la sport depinde de gravitatea fracturii și de tipul sportului. Activitățile usoare (înot, ciclism stationar) pot fi începute la ~2 luni, dacă glezna permite mișcarea fără durere. Pentru sporturi fără contact care solicită glezna moderat (alergare ușoară pe bandă, fitness), majoritatea pacienților așteaptă circa 3 luni după fractură. Sporturile de contact sau cu schimbări bruște de direcție (fotbal, baschet, tenis) necesită cel puțin 4-6 luni de recuperare completă și întărire înainte de revenire. Ortopedul sau kinetoterapeutul va evalua stabilitatea și forța gleznei și vă va da undă verde pentru sport treptat. Grăbirea reîntoarcerii poate duce la reaccidentare, deci e important să nu forțați înainte ca glezna să fie pregătită.
• Va rămâne glezna mea normală după vindecare?
  În cele mai multe cazuri, cu tratament adecvat, pacienții revin la o gleznă funcțional normală. Totuși, pot rămâne unele sechele minore: unii pacienți observă că glezna fracturată se umflă puțin mai mult după efort intens sau la sfârșitul zilei, chiar și la un an după accident – este relativ normal și se ameliorează în timp. De asemenea, este posibil să rămâneți cu o ușoară limitare a mișcării (de exemplu, extensia completă a gleznei să fie cu câteva grade mai mică decât la piciorul sănătos). Dacă s-au folosit șuruburi și plăci, acestea pot fi simțite sub piele ca mici proeminențe și, rar, pot provoca disconfort (în special la persoane foarte slabe sau dacă vă loviți de zona respectivă); dacă deranjează, pot fi îndepărtate chirurgical la ~1-2 ani. Cicatricile postoperatorii rămân, dar se estompează în timp. Cu reabilitare corespunzătoare, majoritatea pacienților se simt mulțumiți de rezultatul funcțional – pot merge, alerga, dansa fără dureri. Prevenirea pe termen lung a artrozei presupune menținerea unei greutăți corporale normale (pentru a nu suprasolicita glezna) și evitarea pe cât posibil a accidentărilor repetate.