Fractura vertebrală de compresie

Factori de risc

• Vârsta înaintată și sexul feminin: femeile la menopauză și persoanele de peste 70 de ani au un risc crescut de osteoporoză și, implicit, de tasări vertebrale.
• Antecedentele de fracturi osteoporotice: dacă ai avut deja o fractură vertebrală de compresie sau o fractură osteoporotică de șold ori de radius, riscul de noi fracturi crește semnificativ.
• Indicele de masă corporală scăzut: persoanele foarte slabe și cu masă musculară redusă au adesea densitate osoasă mai scăzută și mai puțină protecție la căderi.
• Fumatul și sedentarismul: fumatul contribuie la pierderea densității osoase, iar lipsa exercițiului fizic slăbește oasele (exercițiile cu greutăți ajută la menținerea masei osoase).
• Deficitul de calciu și de vitamina D: alimentația săracă în calciu și vitamina D, plus lipsa expunerii la soare, predispun la osteoporoză.
• Profesia sau hobby-urile riscante: lucrul la înălțime fără măsuri de siguranță și sporturile extreme (escaladă, parkour) cresc șansa unui traumatism major.

Când simptomele sunt atenuate

În fracturile de compresie osteoporotice, simptomele pot fi uneori mai graduale sau atenuate: de exemplu, un vârstnic poate avea doar o durere de spate moderată, care persistă zile în șir și se agravează la statul îndelungat în picioare, fără un moment clar de „pocnitură”. Astfel de fracturi pot trece neobservate la început și sunt descoperite ulterior pe radiografii. De aceea, chiar și o durere de spate moderată la o persoană cu risc (vârstnică, cu osteoporoză) trebuie investigată.

Diagnosticul diferențial

Uneori, durerea de spate la vârstnici are și alte cauze (artroză, discopatie). Radiografiile pot arăta tasări vechi, iar medicul trebuie să stabilească dacă fractura este nouă sau veche. RMN-ul ajută aici, pentru că fracturile acute apar cu edem, iar cele vechi sunt „uscate”. Dacă este vorba de o fractură pe os patologic (tumoră), pot fi necesare RMN și eventual biopsie.

Odată confirmată fractura de compresie și exclusă o afectare neurologică semnificativă, se stabilește planul de tratament.

Tratamentul conservator (fără operație)

Este prima linie de tratament în majoritatea tasărilor vertebrale, mai ales în cele osteoporotice:

• Odihnă relativă și evitarea efortului: imediat după fractură, reduci semnificativ activitățile care agravează durerea. Se recomandă repaus la pat pe perioade scurte (câteva zile), mai ales la durerile foarte intense, dar nu imobilizare prelungită, pentru a preveni complicațiile sedentarismului (pierderea masei musculare, riscul de tromboză). Alternarea repausului la pat cu perioade scurte de mobilizare (mers prin casă) este o abordare echilibrată.
• Medicația pentru durere: analgezicele sunt esențiale. Se folosesc antiinflamatoare nesteroidiene (AINS) și paracetamol. Dacă durerea este severă, se pot prescrie temporar opioide ușoare (codeină, tramadol) sau chiar opioide mai puternice pentru câteva zile, cu atenție la constipație la vârstnici. Unii medici pot recomanda calcitonina pe termen scurt: s-a observat că poate reduce durerea din fracturile vertebrale și are efect benefic asupra osului. Relaxantele musculare (de exemplu, diazepam în doze mici) pot fi folosite dacă spasmele sunt deranjante.
• Corsetul vertebral (orteza): un corset toraco-lombar poate fi recomandat pentru a imobiliza segmentul afectat și a diminua durerea la mișcare. Aceste orteze (de tip toraco-lombo-sacrat, TLSO) susțin spatele, previn flexia exagerată a coloanei și permit fracturii să se consolideze într-o poziție mai bună. Corsetul se face de obicei pe măsură, se poartă în picioare sau la mers și se poate scoate în pat, pentru confort. Se poartă aproximativ 6-12 săptămâni, în funcție de vindecare. Deși ajută, corsetul trebuie folosit împreună cu exercițiile, altfel musculatura spatelui se poate atrofia.
• Fizioterapia și mobilizarea atentă: după faza acută (după primele 1-2 săptămâni) se recomandă începerea unei mobilizări ghidate. Kinetoterapeutul poate indica exerciții ușoare, care nu pun presiune pe vertebre: extensii ușoare ale spatelui pe un plan dur, exerciții de respirație profundă (durerea poate face respirația superficială), contracții izometrice ale musculaturii paravertebrale. Pe măsură ce durerea scade, se introduc exerciții de întărire a musculaturii spatelui și de îmbunătățire a posturii, pentru a preveni cifoza excesivă și noi fracturi. Mobilizarea rapidă, cu ajutorul kinetoterapeutului, s-a dovedit utilă pentru prevenirea pierderii osoase suplimentare și a complicațiilor imobilității.
• Tratamentul osteoporozei: este foarte important în fracturile osteoporotice. Medicul începe un tratament specific: suplimente de calciu și vitamina D, eventual medicamente anti-osteoporotice precum bifosfonații (alendronat, risedronat) sau alte terapii (denosumab, teriparatid), pentru a crește densitatea osoasă și a preveni fracturi viitoare. Bifosfonații ajută la consolidarea vertebrelor, reduc riscul de fracturi ulterioare și sunt standard după o fractură de fragilitate.
• Monitorizarea: durerile acute scad, de regulă, considerabil în prima lună. Radiografiile de control se pot face la aproximativ 6 săptămâni și la 3 luni, pentru a vedea consolidarea și eventuala tasare progresivă a vertebrei. În paralel se urmăresc înălțimea și curbura coloanei. Dacă durerea nu cedează sau se agravează, investigațiile se reiau (poate fractura nu era doar osteoporotică sau fragmentul s-a deplasat mai mult).

Vertebroplastia și cifoplastia

În ultimii ani, două proceduri minim invazive, vertebroplastia și cifoplastia, sunt folosite pentru fracturile vertebrale dureroase care nu răspund la tratamentul conservator:

• Vertebroplastia percutanată constă în injectarea unui ciment osos special (PMMA, polimetilmetacrilat) direct în corpul vertebral tasat. Procedura se face cu anestezie locală sau sedare: sub control radiologic, se introduce în vertebră un ac gros, prin care se injectează cimentul. Cimentul se întărește rapid și stabilizează vertebra, reducând micromișcările care provoacă durerea. Vertebroplastia ameliorează durerea în multe fracturi osteoporotice, adesea aproape imediat după procedură, dar nu readuce înălțimea vertebrei.
• Cifoplastia (balonoplastia vertebrală) este o variantă în care, înainte de cimentare, se introduce în vertebră un balonaș, care se umflă pentru a crea un spațiu și a încerca redobândirea parțială a înălțimii vertebrei tasate. Apoi balonul se scoate, iar în cavitatea creată se injectează ciment. Cifoplastia poate, în unele cazuri, să corecteze ușor deformarea (crește înălțimea vertebrei cu câțiva milimetri) și reduce riscul de scurgere a cimentului, pentru că volumul este mai bine controlat. Ambele proceduri sunt minim invazive, se fac adesea ambulator sau cu o noapte de spitalizare și permit întoarcerea acasă cu dureri mult reduse.

Când se recomandă aceste proceduri

Vertebroplastia și cifoplastia se iau în considerare când durerea este severă și nu cedează în aproximativ 2-3 săptămâni de tratament conservator sau când analgezicele puternice nu sunt tolerate. Ideal, se fac în primele 8 săptămâni de la fractură, pentru o eficiență mai bună.

Tratamentul chirurgical deschis

Este rezervat fracturilor instabile, cu risc neurologic, mai ales după traumatisme la tineri:

• Dacă fractura este însoțită de fragmente osoase care comprimă măduva sau nervii (fractură de tip „burst”, cu fragment posterior), se impun deseori decompresia chirurgicală (laminectomia) și stabilizarea coloanei. Stabilizarea se face prin fixare cu șuruburi și tije la nivelul vertebrelor vecine, uneori combinată cu vertebroplastia corpului fracturat sau cu fuziune osoasă.
• În fracturile osteoporotice se ajunge rar la operația deschisă. Totuși, dacă o astfel de fractură produce o cifoză severă și progresivă, care amenință funcția pulmonară sau calitatea vieții, se poate lua în calcul o intervenție de corecție (instrumentare cu șuruburi pediculare și tije, plus ciment în vertebre).
• Operațiile majore pe coloana unui pacient vârstnic cu osteoporoză au riscuri, de aceea se evită pe cât posibil. Progresele vertebroplastiei au redus necesitatea operațiilor deschise.

Pe scurt despre tratament

Tratamentul se personalizează: multe fracturi se tratează cu corset și analgezice, iar când durerea o impune, se recurge la vertebroplastie. După episodul acut, accentul cade pe tratarea cauzei (osteoporoza) și pe recuperarea mobilității.

Programul de kinetoterapie

• În primele 2 săptămâni: exerciții de respirație (pentru a evita complicațiile pulmonare ale imobilității) și mișcări ușoare ale brațelor și picioarelor (rotiri ale încheieturilor, flexii și extensii ale genunchilor), pentru menținerea circulației.
• După ameliorarea inițială: exerciții active ușoare, cum ar fi extensiile delicate ale spatelui (de exemplu, culcat pe burtă, ridici ușor capul și umerii, sub supraveghere), și exerciții de întărire a musculaturii trunchiului (contracții ale mușchilor paravertebrali și abdominali, fără a flexa excesiv spatele). S-a demonstrat că mobilizarea precoce ajută la prevenirea pierderii osoase suplimentare și scade riscul altor fracturi.
• Recăpătarea posturii corecte: kinetoterapeutul te învață exerciții de postură, de exemplu să stai drept, cu umerii trași ușor înapoi (cât permite confortul), sau să îți „lipești” spatele de perete, ca să conștientizezi poziția. Se pot folosi benzi elastice pentru exerciții de tragere, care întăresc mușchii dintre omoplați și contracarează tendința de cocoașă.
• Exerciții de echilibru și de mers: mai ales la vârstnici, după o perioadă de durere, echilibrul poate fi afectat. Terapeutul lucrează cu tine mersul (eventual cu un baston, dacă este nevoie) și exerciții ușoare de echilibru (mers pe o linie dreaptă, ridicări pe vârfuri cu sprijin).
• Hidroterapia: dacă este accesibilă, exercițiile în apă caldă pot fi benefice, pentru că flotabilitatea reduce presiunea pe coloană și permite mobilizarea cu durere minimă.

Recuperarea după fracturile traumatice operate

În fracturile traumatice la tineri, tratate chirurgical, recuperarea implică, pe lângă vindecarea osoasă, și eventuala fuziune a vertebrelor instrumentate. Pacienții tineri fără deficite neurologice pot reveni la o viață normală după 3-6 luni, deși restricțiile pentru efortul intens se pot menține până la un an.

La ce te poți aștepta pe termen lung

Per total, durerile tind să treacă în câteva luni, iar mobilitatea se îmbunătățește considerabil cu kinetoterapie. Dacă fractura a produs o deformare, spatele poate să nu mai fie „ca la 20 de ani”: poate rămâne o ușoară cocoașă sau o toleranță mai mică la statul îndelungat în picioare. Cu o gestionare corectă și cu respectarea tratamentului pentru osteoporoză, mulți pacienți își reiau activitățile anterioare, adaptate (de exemplu, drumeții ușoare în locul traseelor foarte solicitante). Deși fractura este un eveniment neplăcut, cu grijă și tratament adecvat îți poți menține independența și calitatea vieții.